54

138 5 0
                                    

Întoarsă în camera ei, Scarlett se simţi iar în siguranţă; se trânti pe pat, fără să se gândească la rochia ei de moar, la turnură şi la trandafiri. Un timp rămase nemişcată, amintindu‑şi cum primise musafirii stând între Melanie şi Ashley. Ce îngrozitor fusese! Mai degrabă i‑ar înfrunta pe soldaţii lui Sherman încă o dată, decât să repete ceea ce făcuse în astă‑seară. După o vreme se sculă din pat şi începu să umble agitată prin odaie, scoţându‑şi hainele şi aruncându‑le pe jos.

După efortul făcut, începea reacţia nervilor, şi Scarlett fu apucată de un tremur. Spelcile de cap îi alunecau din mână şi cădeau jos; când încercă să‑şi perie părul cum făcea în fiecare seară, se lovi la tâmplă cu dosul periei. De vreo zece ori se apropie de uşă în vârful picioarelor ca să audă zgomotele care veneau de jos; holul era însă tăcut şi întu­necat ca un mormânt.

Când recepţia se sfârşise, Rhett o trimisese singură acasă cu trăsura. Scarlett răsuflase uşurată de această amânare. Rhett nu se întorsese încă. Da, slavă Domnului că nu era acolo! În astă‑seară, ruşinea, spaima şi tremurul ei ar fi împiedicat‑o să‑l privească în faţă. Dar unde putea să fie? Probabil că la fiinţa aceea. Era prima oară când Scarlett se simţi bucuroasă că există femei ca Belle Watling. Ce noroc că Rhett s‑a dus în altă parte ca să‑şi verse toată furia. Evident, e rău că se bucura că bărbatul ei se ducea la o prostituată, dar ce să facă! Aproape că s‑ar fi bucurat să‑l ştie mort pe Rhett, numai să nu‑l vadă în noaptea asta.

Mâine... ei, mâine va fi altceva. Mâine va găsi o scuză, va găsi cu ce să‑l atace ea pe el, va reuşi într‑un fel să‑i găsească vreo vină lui Rhett. Mâine amintirea acestei nopţi înspăimântătoare nu o va mai face să tremure. Mâine nu va mai fi obsedată de amintirea chipului lui Ashley, nu se va mai gândi că i‑a distrus mândria şi că l‑a făcut de râsul lumii, când el avea atât de puţin să‑şi reproşeze. Oare Ashley, Ashley al ei atât de drag şi de cinstit, o va urî fiindcă l‑a făcut de râs? Fireşte că o va urî acum – acum când pe amândoi îi scăpase Melanie prin felul cum îşi înălţase umerii ei înguşti, prin tonul afectuos şi plin de încredere al glasului ei atunci când străbătuse podeaua lucioasă ca sticla ca să vină s‑o ia pe Scarlett de braţ şi să înfrunte mulţimea curioasă, răutăcioasă, şi, în ascuns, ostilă. Ce bine reuşise Melanie să înăbuşe scandalul! N‑o părăsise o clipă pe Scarlett în tot cursul acelei seri îngrozitoare! Lu­mea fusese cam rece, uimită, dar politicoasă.

O, ce ruşine! Să trebuiască să se ascundă după fusta Melaniei ca să se ferească de cei ce o urau, de cei ce ar fi rupt‑o bucuros în bucăţi cu bârfelile lor! Să trebuiască să se adăpostească în dosul încrederii oarbe a Melaniei, tocmai a Melaniei!

Scarlett se înfioră la acest gând. Dacă voia să doarmă, trebuia să bea ceva, ba chiar ceva mai mult. Îşi trecu rochia de casă peste cămaşa de noapte şi ieşi repede în holul întunecos; tocurile papucilor ei răsunau tare în întuneric. Coborâse jumătate de scară, când, privind spre sufragerie, văzu o dungă subţire de lumină sub uşă. O clipă, inima i se opri. Fusese oare lumină în sufragerie când se întorsese acasă şi, fiind prea tulburată, nu observase? Sau Rhett era acasă? Intrase poate prin uşa bucătăriei fără să facă zgo­mot. Dacă Rhett era acasă, atunci se va întoarce mai bine în camera ei în vârful picioarelor şi se va lipsi de coniac, deşi simţea mare nevoie să bea ceva. Aşa, n‑are să‑l vadă pe Rhett. Cel puţin, în odaia ei se va simţi în siguranţă, fiindcă va putea încuia uşa.

Se aplecă să‑şi scoată papucii ca să poată fugi înapoi fără să facă zgomot, când uşa sufrageriei se deschise brusc şi, în lumina palidă a unei luminări, apăru silueta lui Rhett. Părea foarte mare, mult mai mare ca de obicei. Nu i se distingea faţa, şi masa întunecată şi înfricoşătoare a trupu­lui său oscila puţin.

Pe aripile vantuluiUnde poveștirile trăiesc. Descoperă acum