Pe aripile vantului

62

Scarlett auzi şoapte în sala din dos şi, ducându‑se la uşă, îi zări pe negri speriaţi, pe Dilcey ţinând în braţe pe Beau care dormea, pe unchiul Peter plângând şi pe bucătă­reasă ştergându‑şi cu şorţul faţa ei mare şi plină. Toţi trei o priviră, întrebând‑o fără cuvinte ce le rămânea de făcut. Scarlett se uită spre salon şi zări pe India şi pe mătuşa Pitty, amuţite, mână în mână, India uitând pentru prima oară să‑şi dea aere înţepate. Ca şi negrii, ele o priveau rugător, aşteptând un cuvânt de îmbărbătare. Scarlett intră în salon, iar cele două femei veniră lângă ea.

— Oh, Scarlett, ce..., începu mătuşa Pitty, şi gura ei grasă, copilăroasă tremura uşor.

— Dacă‑mi spuneţi un cuvânt, încep să ţip, exclamă Scarlett.

Nervii ei, supuşi la încercări prea mari, făcură ca vocea să‑i sune aspru, în timp ce mâinile i se crispau. Ideea de a vorbi acum despre Melanie, de a lua măsurile inevi­tabile în asemenea împrejurări, o crispa toată.

— Nu vreau să aud nimic, de la nici una dintre voi.

În faţa tonului ei autoritar, cele două femei se dădură îndărăt, îndurerate şi deznădăjduite. "Nu trebuie să plâng în faţa lor", se gândea ea. "Nu trebuie să‑mi dau drumul acum, fiindcă or să înceapă şi ele să plângă, şi pe urmă se pornesc şi negrii, şi înnebunim cu toţii. Trebuie să mă stăpânesc. Am atâtea de făcut. Trebuie să văd de dricar, şi să pregătesc înmormântarea, şi să am grijă de curăţenia din casă, şi să fiu aici când o să vină lumea să plângă pe umărul meu. Ashley nu e în stare să facă lucrurile astea, şi nici Pitty sau India. Eu trebuie să le fac. O, ce sarcină grea! Totdea­una sarcinile astea sunt grele, şi totdeauna e altcineva care să le ia asupră‑şi!"

Se uită la feţele uluite, jignite în suferinţa lor, ale Indiei şi mătuşii Pitty, şi o cuprinse remuşcarea. Melaniei nu i‑ar fi plăcut s‑o vadă repezind pe fiinţele acelea care o iubeau.

— Îmi pare rău că am vorbit aşa, spuse ea cu greutate. E doar pentru că... Îmi pare rău, mătuşă. Mă duc puţin afară, pe verandă. Trebuie să fiu singură, puţin. Apoi mă întorc şi vom...

O mângâie pe mătuşa Pitty, apoi trecu repede spre uşa din faţă, ştiind că, dacă mai rămâne mult în odaie, nu se va putea stăpâni. Trebuia să fie singură. Şi trebuia să plângă, altfel i se frângea inima.

Ieşi pe veranda întunecată, închizând uşa îndărătul ei, şi simţi aerul umed de seară cum îi răcorea obrajii. Ploaia încetase şi nu se auzea nici un sunet, în afară de picăturile de apă căzând de pe streaşină. Lumea era învăluită într‑o ceaţă deasă, o ceaţă rece, ce aducea cu boarea ei mirosul anului ce se sfârşea. Toate casele, de cealaltă parte a străzii, erau întunecate, în afară de una, de unde venea o rază de lumină, dintr‑o lampă din fereastră, o rază ce se lupta cu ceaţa şi se frângea în fire aurii plutind în lumină. Părea că întreg universul era învăluit într‑o pătură nemişcată de fum negru. Şi întreg universul era tăcut.

Scarlett îşi rezemă capul de un stâlp al verandei şi încercă să plângă, dar nici o lacrimă nu veni. Jalea era prea mare ca să poată plânge. Tot trupul îi tremura. Auzea parcă prăbuşindu‑se în juru‑i cele două citadele ale vieţii ei. Stătu o clipă, încercând să‑şi spună ca de obicei: "Am să mă gândesc la toate astea mâine, când voi putea îndura". Dar formula magică îşi pierduse din tărie. Trebuia să se gândească la două lucruri acum: la Melanie, şi cât de mult o iubea şi avea nevoie de ea; la Ashley şi la orbirea ei încăpăţânată care o împiedicase să‑l vadă aşa cum era. Şi ştia că gândurile acestea aveau s‑o doară tot atât de mult mâine, şi apoi în fiecare zi a vieţii ei.