63

369 8 0
                                    

Uşa din faţă era întredeschisă, şi Scarlett pătrunse alergând uşor, cu respiraţia tăiată, în hol, oprindu‑se o clipă sub prismele candelabrului ce aruncau sclipiri de curcubeu. Deşi casa era luminată, era plină de tăcere, nu o tăcere a somnului, dar una obosită, de veghe, care nu prevestea nimic bun. Văzu de îndată că Rhett nu se afla în salon, nici în birou, şi inima i se strânse. Nu cumva ieşise să‑şi petreacă seara cu Belle, sau cine ştie unde, ca în serile când nu apărea la ora mesei? La asta nu se gândise.

O porni pe scări în sus, ca să‑l caute, când observă că uşa sufrageriei era închisă. Avu o strângere de inimă şi privi cu remuşcare spre uşa aceea închisă, amintindu‑şi de nenumăratele seri în care Rhett şezuse acolo singur, bând până nu mai putea, şi venea Pork să‑l ducă la culcare. Fusese vina ei, dar avea să schimbe lucrurile, acum. Toate aveau să se schimbe de acum înainte – dar, oh, Doamne, fă să nu fie beat astă‑seară! Dacă e prea beat, n‑o să mă creadă, o să râdă de mine, şi asta îmi va zdrobi inima.

Deschise uşa încetişor şi aruncă o privire înăuntru. Rhett şedea în faţa mesei scufundat în scaun şi în faţa lui se afla o sticlă plină, cu dopul pus şi un pahar care nu fusese folosit. Slavă Domnului, nu era beat! Scarlett des­chise uşa de‑a binelea, reţinându‑se să nu alerge spre el. Dar când Rhett ridică ochii spre ea, ceva în privirea lui o făcu să rămână încremenită în prag, fără să poată rosti un cuvânt.

Rhett o privi fix, cu ochi întunecaţi şi grei de oboseală, fără nici o sclipire în ei. Deşi părul ei era despletit, iar respiraţia i se tăiase şi avea rochia stropită de noroi până la genunchi, expresia lui nu se schimbă, nici nu păru mirat sau batjocoritor. Şi cum stătea în scaun, haina îi făcea cute dezordonate în jurul mijlocului îngroşat, toate liniile arătând ruina unui trup frumos şi sănătos, ca şi vulgaritatea unei feţe altădată viguroase. Băutura şi depravarea lăsase­ră urme pe profilul acela pur, ca de medalie; acum nu mai era efigia unui tânăr prinţ păgân pe o monedă nouă de aur, ci un Cezar obosit, decadent, pe o monedă de aramă uzată. O privi cum stătea în uşă, cu mâna pe inimă, o privi liniştit, aproape cu blândeţe, şi asta o sperie.

— Vino şi şezi jos, spuse el. A murit?

Scarlett încuviinţă dând din cap şi înaintă şovăind spre el, căci noua expresie de pe faţa lui o încurca. Fără să se ridice, Rhett împinse cu piciorul un scaun, pe care Scarlett se aşeză. N‑ar fi vrut să vorbească atât de curând despre Melanie. Nu voia să vorbească despre ea, nu voia să retrăiască clipele înspăimântătoare din ultimul ceas. Avea toată viaţa înaintea ei ca să vorbească despre Mela­nie. Acum era îmboldită de dorinţa pătimaşă de‑a striga: "Te iubesc", şi i se părea că nu există decât seara aceasta, ora aceasta, pentru a‑i spune lui tot ce avea pe suflet. Totuşi, ceva de pe faţa lui Rhett o opri, şi se gândi deodată ruşinată, că nu e momentul să vorbească de dragoste când Melanie de‑abia murise.

— Ei, Dumnezeu s‑o ierte, spuse el greoi. A fost singura fiinţă cu adevărat bună pe care am cunoscut‑o.

— Oh, Rhett! strigă ea cu disperare, căci cuvintele lui îi amintiră, dintr‑o dată, toate câte făcuse Melanie pentru ea. De ce n‑ai venit cu mine? A fost cumplit... şi aveam atâta nevoie de tine!

— N‑aş fi putut îndura, spuse el simplu, şi tăcu o clipă; apoi, cu o sforţare, spuse încet: Era o adevărată doamnă.

Privirea lui întunecată trecea prin ea şi ochii lui avură aceeaşi expresie ca în seara căderii Atlantei, când, în lumina flăcărilor, îi spusese că pleacă cu armata ce se retrăgea – mirarea unui om care se cunoaşte atât de bine, şi totuşi descoperă în sinea sa sentimente de lealitate ca şi emoţii neaşteptate, simţindu‑se puţin ridicol.

Pe aripile vantuluiUnde poveștirile trăiesc. Descoperă acum