Pe aripile vantului

55

— Draga mea, nu e nevoie să‑mi explici şi nu vreau să te mai ascult, zise Melanie cu hotărâre, punându‑şi încet mâna pe buzele chinuite ale lui Scarlett şi făcând‑o să tacă. Ar fi o jignire faţă de tine însăţi, faţă de Ashley şi faţă de mine dacă ai crede că între noi e nevoie de explicaţii. Dar bine, noi trei am fost ca... nişte soldaţi. Ne‑am bătut împo­triva lumii cot la cot atâţia ani, încât mi‑e ruşine de tine dacă‑ţi închipui că între noi ar putea avea loc bârfelile celor ce n‑au nici o treabă. Îţi închipui că aş crede că tu şi Ashley al meu... Ce idee! Nu înţelegi că eu te cunosc mai bine ca oricine? Crezi că am uitat toate câte le‑ai făcut pentru Ashley, pentru Beau şi pentru mine, atâtea lucruri minu­nate, dezinteresate? Mi‑ai salvat viaţa şi ne‑ai ajutat să nu murim de foame! Crezi că am uitat cum mergeai printre brazde după calul yankeului, aproape în picioarele goale şi cu mâinile pline de băşici... numai pentru ca Beau şi cu mine să avem ce mânca... şi acum să cred lucruri atât de îngrozitoare despre tine? Nu vreau să aud un cuvânt din partea ta, Scarlett O'Hara. Nici un cuvânt.

— Dar..., bolborosi Scarlett şi apoi tăcu.

Rhett plecase de un ceas, luând pe Bonnie şi pe Prissy, şi acum în sufletul lui Scarlett disperarea se adăugase ruşinii şi supărării. În plus, se simţea vinovată faţă de Ashley, şi atitudinea generoasă a Melaniei o chinuia ne­spus de mult. Dacă Melanie ar fi crezut pe India şi pe Archie, dacă ar fi evitat‑o în seara recepţiei sau măcar ar fi primit‑o rece, atunci şi‑ar fi putut ţine capul sus şi ar fi luptat cu toate armele de care dispunea. Acum însă, văzând‑o pe Melanie că încearcă să‑i salveze reputaţia, că stă lângă ea ca o sabie strălucitoare, plină de încredere şi gata să lupte pentru ea, i se părea că singurul lucru cinstit de făcut era să mărturisească. Da, să povestească totul, începând cu ziua aceea îndepărtată când soarele lumina veran­da de la Tara.

Conştiinţa ei, deşi de mult adormită, conştiinţa ei de catolică, se trezise şi o îndemna să vorbească. "Mărturiseş‑te‑ţi greşelile şi ispăşeşte‑le cu sufletul plin de umilinţă şi căinţă", îi spusese Ellen de o sută de ori şi, în criza aceasta, educaţia religioasă primită de la Ellen revenea şi o stăpânea. Va mărturisi... da, va mărturisi totul, toate privirile, toate cuvintele, puţinele mângâieri, şi Dumnezeu îi va alina suferinţa şi îi va reda liniştea. Iar, drept ispăşire, va vedea o transformare cumplită pe faţa Melaniei, când groaza şi repulsia vor lua locul dragostei şi al încrederii! "E o pedeapsă prea crudă", se gândi ea cu durere. Să trebuiască să trăiască toată viaţa amintindu‑şi de faţa Melaniei, ştiind că Melanie cunoaşte toată josnicia, toată meschinăria, toată mişelia şi ipocrizia sufletului ei.

Odinioară se îmbăta la gândul că i‑ar spune totul Melaniei şi ar vedea cum se spulberă iluziile cumnatei sale un gest pentru care făcea să rişte. Dar acum, toate se schimbaseră dintr‑o dată şi nu era un lucru pe care să‑l dorească mai puţin. De ce? Habar n‑avea. În mintea ei se învălmăşeau prea multe idei contradictorii şi nu ştia cum să le pună în ordine. Ştia doar că voia cu orice preţ să păstreze stima Melaniei, aşa cum odinioară voia ca mama ei s‑o creadă modestă, curată şi bună. Ştia doar că nu‑i păsa ce crede lumea, sau Ashley, sau Rhett despre ea; Melanie însă nu trebuie să‑şi schimbe părerea.

Se temea să spună Melaniei adevărul, dar ascultând de unul din puţinele ei instincte cinstite, un instinct care nu‑i permitea să se prezinte sub o lumină falsă în faţa femeii care se luptase pentru ea, se dusese la Melanie chiar în dimineaţa asta, imediat după plecarea lui Rhett şi a lui Bonnie.

Totuşi, îndată ce pronunţase tremurând primele cu­vinte: "Melly, trebuie să‑ţi explic ce s‑a întâmplat în ziua aceea...", Melanie o oprise cu un gest poruncitor. Scarlett, ruşinată, se uitase în ochii negri ai Melaniei, plini de dra­goste şi de mânie şi, cu inima strânsă, înţelesese că nu va avea niciodată parte de liniştea şi pacea sufletească ce urmează după o mărturisire. Prin cuvintele ei Melanie îi interzisese pentru totdeauna să facă acest gest. Emoţionată cum nu fusese decât rareori de când nu mai era copil, Scarlett îşi dădea seama că a‑şi descărca sufletul ei chinuit ar fi fost un gest de un egoism îngrozitor. Ea ar scăpa de o povară, dar ar trece‑o unei fiinţe cu suflet curat şi credin­cios. Melanie îi luase apărarea. Era deci o datorie faţă de ea, pe care n‑o putea plăti decât prin tăcere. Ar fi foarte crud din partea ei să vorbească. Ar distruge viaţa Melaniei aducându‑i la cunoştinţă că bărbatul ei îi era necredincios şi că prietena ei cea mai iubită era părtaşă în această trădare.