Pe aripile vantului

33

A doua zi după‑amiază, când Scarlett şi Mammy coborâră din tren la Atlanta, sufla un vânt rece care gonea norii cenuşii ca ardezia. De la incendierea oraşului, gara nu fusese încă reclădită şi trenul se oprise destul de depar­te de ruinele ei înnegrite. Cele două femei fură silite să‑şi croiască drum printre bălţi de noroi şi grămezi de zgură. Împinsă de puterea obişnuinţei, Scarlett îl căută din ochi pe unchiul Peter, care venise întotdeauna s‑o primească cu trăsura mătuşii Pitty când venea de la Tara la Atlanta. Brusc însă îşi dădu seama că totul se schimbase şi ridică din umeri. Fireşte, unchiul Peter nu putea veni deoarece nici măcar nu o anunţase pe mătuşa Pitty de sosire şi, pe de altă parte, îşi aminti că într‑una din scrisorile ei, bătrâna domnişoară descrisese pe un ton jalnic moartea bietului cal pe care unchiul Peter îl "procurase" la Macon, ca să‑şi aducă stăpâna înapoi la Atlanta, după capitulare.

Privirea ei rătăci pe locul viran plin de noroi şi de gropi din jurul gării şi încercă să descopere trăsura vreunei cunoştinţe sau a vreunor prieteni care s‑o ducă la mătuşa Pitty, dar nu zări nici una. Vechii ei prieteni nu mai aveau probabil trăsuri, după câte spunea mătuşa Pitty. Timpurile erau atât de grele, încât era la fel de anevoios să găseşti adăpost şi hrană pentru oameni ca şi pentru animale. Cei mai mulţi dintre prietenii mătuşii Pitty făceau probabil ca ea – umblau pe jos.

Se vedeau câteva camioane încărcând vagoane de mărfuri, şi mai multe şarete conduse de necunoscuţi cu mutre necioplite, dar nu erau decât două trăsuri particula­re. Una din ele era închisă, dar cealaltă era deschisă şi în ea se vedea o femeie elegantă şi un ofiţer yankeu. Cu toate că mătuşa Pitty le scrisese că trupele yankee erau în garni­zoană la Atlanta şi că străzile erau pline de soldaţi, Scarlett nu‑şi putu stăpâni o tresărire de spaimă văzând uniforma albastră. Cu greu îşi aminti că războiul se sfârşise şi că omul acesta n‑o va urmări ca s‑o prade sau s‑o jignească. Pustiul din gară îi aminti de dimineaţa aceea a anului 1862, când, tânără văduvă, sosise atât de plictisită la Atlanta, înfăşurată în vălurile ei de doliu. Îşi aduse aminte ce animaţie era atunci în faţa gării, câte camioane, trăsuri şi ambulanţe erau şi câtă larmă făceau vizitiii înjurând şi strigând cât îi ţinea gura, şi toţi oamenii veniţi să‑şi întâmpine prietenii. Oftă, regretând entuziasmul uşuratic ce domnea în timpul răz­boiului şi oftă iarăşi la gândul că va trebui să meargă pe jos până la casa mătuşii Pitty. Spera însă că până acolo va întâlni poate pe cineva care să le ia cu trăsura.

În timp ce stătea acolo şi privea în faţa ei, un negru bătrân de culoarea ciocolatei se apropie cu un cupeu şi se aplecă de pe capră, întrebând‑o:

— O t'ăsu'ă, doamnă? Două băncuţe ca să me'geţi unde v'eţi în Atlanta!

Mammy îl fulgeră cu privirea.

— O t'ăsu'ă de piaţă, murmură ea. Ia spune, neg'ule, d'ept cine ne iei?

Mammy trăia la ţară, dar stătuse pe vremuri la oraş şi ştia că o femeie cinstită nu lua niciodată o trăsură de piaţă, cu atât mai puţin un cupeu, fără să fie însoţită de un reprezentant masculin al familiei. Chiar prezenţa unei slujnice negrese nu ar fi fost destul spre a asigura respec­tarea bunelor obiceiuri. Se încruntă la Scarlett, văzând că se uita cu jind la cupeu.

— Vino încoace, domnişoa'ă Sca'lett! O t'ăsu'ă de piaţă şi un neg'u elibe'at! G'ozavă pot'iveală!

— Nu sunt un neg'u elibe'at! declară negrul mânios. Sunt în se'viciul băt'ânei domnişoa'e Talbot şi asta‑i t'ăsu'a ei şi eu înce'c să câştig ceva pa'ale pent'u ea.

— Care domnişoară Talbot?

— Domnişoa'a Suzannah Talbot din Milledgeville. Am venit să stăm aici după ce băt'ânu' domn a fost omo'ât.