Doctorul ce nu-mi lasă inima să bată... VOLUMUL I

Capitolul III

   Ați simțit vrodată că o să vi se sfâşie sufletul? Că orice ați face doare? Se umple inima de frică, tristețe, suferință? Simt asta zi de zi, încerc să trec peste, dar până când? Până când voi lupta cu mine? Ca să pierd şi să câştig în acelaşi timp? Nu, nu merci! Eu ies din atmosfera asta!
    *
   Am intrat în salonul 7, unde se odihnea prietena mea. Doamna Levis a plecat înapoi în Brazilia după ce s-a asigurat că Natsy a ei e bine.
   - Hey, cum te simți?
   - Simt că-mi bate inima! -glumeşte şi râdem zgomotos în sincron.
   - Cât o să mai stai aici?
   - Doar 3 zile. Ai auzit că m-a operat Dr.Pregnon?
   - Mdea...
   - Lee, nu-l poți urî! Mi-a salvat viața!
   - O, Doamne, începi să vorbeşti ca mama ta!
   - Se pare că m-a molipsit şi pe mine cu aerul său sud-american.
   - Cum zici tu...eu mă duc acasă, am nevoie urgentă de un duş. Promit că voi veni în fiecare zi!
   - Aşa să fie, te iubesc! Merci că ai stat pentru mine!
   - Nu te-aş fi lăsat baltă niciodată!
  Ies fericită pe hol, dar fericirea mi se risipeşte într-o clipă. Sau mai bine zis într-un pahar de unică folosință cu un lichid fierbinte ce îmi intră rapid în țesătura tricoului. Dr.Alexander...
   - Te rog să mă scuzi, eu...
   - Nu te obosi, e ok!
   - Ce?
   - Am zis că e ok. Ăsta e cam cel mai bun lucru de azi.
   - Înseamnă că tu chiar ai avut o zi proastă! -zâmbetul de zeflemist intră în acțiune
   - Cam aşa. Vă rog să mă scuzați.
   Am ieşit afară din spital, dar ce să vezi? O ploaie torențială şi-a făcut apariția, fără să țină cont că alții nu au umbrelă. Înaintez lent prin stropii mari de apă. O zi mai proastă ca asta nu pot avea. Când eram pe cale să rostesc aceste cuvinte, brusc mi-am dat seama că nu am fost destul de sigură pe mine. Un jeep negru mă udă din cap până în picioare, după care opreşte. Oh, te rog, nu...
   - Lena, te rog să mă ierți! Ce cauți pe vremea asta pe stradă?
   - Nu am umbrelă. Mă duc acasă. - răspunsurile vin sec şi zdrobitor.
   - Urcă în maşină!
   - Bine...
   Andrew mi-a dat o pătură şi m-a dus acasă. Mi-e ca un frate! Îl iubesc pentru ceea ce face pentru mine, dar uneori e prea protectiv. E ca un leu ce-şi apără prada.
   - Iei o pastilă şi faci un duş fierbinte, da?
   - Bine! Bine!
   - Ai grijă de tine, pa! -spune asta şi mă sărută dulce pe frunte.
   - Pa!

*Trrrrrrr*
*Trrrrrrrrr*
*Trrrrrrrrrrr*

   Alarma!!!! Mă pregătesc rapid şi alerg până la faculate. Intru rapid, chiar înainte ca Domnul Jefferson să facă prezența.
   Ziua trece rapid, iar vizita la Natsy a fost mai obositoare decât credeam. Huh! Am timp să merg şi la alergat! Mă îmbrac într-o pereche de colanți prea mulați cred eu şi o bustieră de un albastru electrizant.
   Ajung în parc. Doar eu şi...restul oamenilor. Alerg 2 km după care hotărăsc să mă opresc puțin pentru a face o pauză. Pe lângă banca pe care o ocupam eu, îl văd pe Zeul Medicinei care face acelaşi lucru ca şi mine.
   - O, Doamnişoară Rostvelt! Ce surpiză să vă întâlnesc pe aceste meleaguri, cu ce ocazie?
   - Nu cred că vă priveşte.
   - Evident,încercam să fiu politicos.Cred că am început cu stângul,aşa că...bună, eu sunt Alexander.
   - Ştiu cine sunteți,din păcate... - zic asta şi încep să alerg nebuneşte. Probabil a luat-o ca pe o întrecere. Evident ajunge la ieşirea din parc înaintea mea.
    - Cam greu, Lena.
   - Nu făceam o întrecere cu Dumneavoastră.
   - Hm, mie asta mi s-a părut că făceai. Dacă nu cu mine, atunci cu cine?
   - Cu mine însumi. Nu îmi pierd timpul cu restul oamenilor.
   - Eu nu sunt ca restul oamenilor, eu sunt omul care a muncit să ajungă unde a ajuns, restul au noroc! (Bla,bla,bla) Tu ai noroc, tatăl tău este medic, bineînțeles că eşti la Medicină!       
   - La naiba cu Medicina voastră! Nu mi-am dorit aici! Am vrut să merg la Conservator! Poate dacă mergeam acolo nu v-aş mai fi cunoscut niciodată! Ar fi fost o binecuvântare.
Se îngălbeneşte la față şi vizibil i se încordează maxilarul.
   - Dispari din fața mea!
   - Îmi va face o deosebită plăcere.
  Vreau să plec dar sunt stransă de solduri şi lipită de un abdomen bine lucrat. Ok, de aia sunt leşinate tipele alea din anul IV. Mă zbat să ies din strânsoarea sa, dar nu am nici măcar o şansă. Pătrățelele lui se simt şi mai bine pe coloana mea vertebrală lombară în momentele astea.
   - Nu ți-am făcut nimic. Respectă-mă! - respirația sa fierbinte se izbeşte de partea posterioară a gâtului şi nu ştiu de ce, dar un fior îmi pune stăpânire pe corp. Degetele sale lungi şi excesiv de reci îmi ating pielea încinsă şi transpirată a cavității abdominale.
  Slăbeşte strânsoarea din ce în ce mai tare şi pleacă în pas alert. Încep să cred că mâine va fi trist la ora de anatomie...