Doctorul ce nu-mi lasă inima să bată... VOLUMUL I

Capitolul VIII

   Ah, lumina mă orbeşte! Ce ciudat! Acum un minut era întuneric beznă! Am ajuns în rai? Ce glumă bună! N-are ce căuta o criminală de inimi acolo! Mi-e cald. Toată senzația de îngheț a pierit. Am ajuns în iad? Pe cine păcălesc? Nici acolo nu mă primesc! Ştiam că sunt o inadaptată social, dar nici în halul ăsta! Deschide-ți, aici e un suflet rătăcit!
    *
   Cobor din maşină şi realizez că e mult mai frig decât mă aşteptam. Frumoasa şi fosta reşedință Rostvelt! Pereții albi, mai albi decât crinii imperiali, pereții albi ce sfidează cu nesimțire zăpada, pereții albi şi impunători ai casei, au rămas la fel ca acum 10 ani. Uşile din stejar cu mirosul lor pătrunzător, scările înalte pe care mi-am julit genunchii atât de mulți ani la rând! Însă, pe lângă toate aceste amintiri, cea mai frumoasă este amplasarea casei într-o poeniță cu mulți brazi ce formează un semicerc în jurul acesteia şi un lac în partea stângă. Mă emoționez vizibil, iar Alexander mă strânge în brațe.
   - Haide, să-ți prezint casa!
   Urc scările rapid şi deschid uşa de 2 m, făcută la comandă pentru tatăl meu foarte înalt. Uneori mă întreb cu cine semăn. Eu am 1.60, iar părinții mei au înălțimi amețitoare: tata 1.90, mama 1.80.
   Bucătăria, cele 3 băi, 7 dormitoare şi sufrageria imensă. Încă mă gândesc de ce au renunțat ai mei la casa asta. Alexander, priveşte mulțumit la noua sa achiziție ca un copil la un camion de jucărie pe care tocmai l-a cumpărat din banii săi de la colindat.
   - Îmi place! A meritat fiecare cent.
   - Chiar, de ce ai dat atât de mulți bani pe casa asta? Nu are valoarea sumei de bani pe care tu ai oferit-o.
   - Am vrut să câştig licitația.
   - Sau mai bine zis atenția cuiva.
   - De fapt, atenția ta o câştigasem de mult, interesul meu era sa cumpăr casa.
   - Arogantule...
   - Îmi arăți şi lacul?
   - De ce nu te duci singur? Cred că ştii cum arată un lac şi fără să ți-l prezint eu!
  - Da, ştiu, dar părinții tăi mi-au zis că vei fi amabilă.
   - Ohhh, pe aici!
   Îl îndrum pe geniul oraşului spre lacul la fel de frumos amenajat ca acum 10 ani. Păseşc pe puntea de lemn pe care obişnuiam să stau când eram mică şi să cânt la chitară. Speram să devin o prințesă pop, dar se pare că visul meu s-a înecat în acest lac.
   - Ce frumos e! Îți dai seama ce frumos este să vii aici la apus sau la răsărit cu persoana iubită sau cu familia?
   - Şi eu mă gândeam la acelaşi lucru. - zâmbim în sincron.
   Eu mă aşez pe marginea punții, iar el îmi urmează mişcarea. Mă uit în zare şi privesc spre pădurea care s-a îndesit cu timpul. Mă gândesc la drumețiile făcute cu bunicul, la bucuria pe care am simțit-o când am văzut prima veveriță şi la cât de naivă eram când încercam să mănânc ghinde. Zâmbesc involuntar. Cardiologul din dreapta mea mă priveşte şi îmi dă o şuviță după ureche.
   - Povesteşte-mi ceva despre tine. Despre copilăria ta.
   - Bine .Păi... am avut o copilărie minunată! Părinții m-au dorit foarte mult, pentru că mama are PH negativ şi trompele uterine i-au fost înfundate şi nu era sigură dacă poate rămâne însărcinată. Am avut absolut tot ce mi-am dorit, lucru pentru care le mulțumesc şi îi respect, dar m-am mutat tot timpul şi nu am avut prietenii prea lungi sau dreptul de a-mi alege cariera, din păcate. Copilăria ta?
   - Prefer să nu vorbesc despre ea.
   - E tristă?
   - Nici nu-ți imaginezi...
   - Te rog! - spun asta şi încerc să fac contact cu pielea sa, atingându-l pe biceps încet...
   Nu rezistă şi începe să ofteză, pupilele sale mărindu-se foarte mult.
   - M-am născut într-o familie foarte săracă. Părinții mei nu au avut posibilitatea să mă întrețină, aşa că am fost abandonat într-un spital, ca pe urmă să ajung într-un centru de plasament. Eram bătut cu cruzime, atât de către ceilalți copii, cât şi de către cei care mă îngrijeau pentru că mereu eram acuzat de copiii mai mari de lucruri pe care nu le-am făcut. Mă loveau până când nu mă mai puteam ridica de jos. Am avut ambiție şi am învățat, iar astăzi am ajuns ce am ajuns, doar mulțumită părinților mei adoptivi care nu au putut avea copii . Tata este judecător, iar mama este avocat. M-au dat la cele mai bune şcoli şi am ascultat orbeşte ce mi-au spus. Ei sunt singura mea familie...
   L-am luat în brațe şi l-am strâns cu putere, iar el mi-a dat un pupic pe gât în semn de apreciere față de atitudinea pe care am avut la sfârşitul cumplitei sale poveşti de viață. I-am zâmbit dulce, iar o picătură de ploaie mi-a atins glezna. M-am ridicat rapid, intenționând să alerg spre maşină. La jumătatea podului am simțit cum lemnul cedează sub greutatea mea şi  apa rece ce îmi invadează corpul. Mi se inundă toate cavitățile feței. Mă zbat , dar degaba, nu ştiu să înot. Ultimele cuvinte pe care le-am auzit au fost "Lena,nuuuu!".
   Oare vor fi ultimele cuvinte pe care le voi mai auzi?
                              ...