Doctorul ce nu-mi lasă inima să bată... VOLUMUL I

Capitolul XVIII

   De mult timp încerc să-mi aflu identitatea. Păcat că am realizat prea târziu că marea mea problemă este că sunt o fată a secolului XXII, născută în secolul XXI , dar mă feresc să expun asta. De ce? Suferim de neofilie...cu toții!
   *
   Îmbrățişarea caldă a luat cu greu sfârşit, iar eu am crezut că voi înebuni sau în cel mai rău caz voi cădea pradă unui atac cerebral. Credeam că ține la mine sau măcar
să-mi zică cine e blonda oxigentă ce îngheață privirile tuturor.  Mă simt ca-n Frozen....
   - Oh, Vivien, ea este iubita mea, Lena! Lena, permite-mi să ți-o prezint pe Vivien, mătuşa mea!
    Seriooos? Cum poate arăta atât de bine mătuşa lui? Sincer, mă simt ofensată când mă uit la ea. Bănuiesc că este mai mică decât mama lui, altfel, voi fi o " Bety cea urâtă" în familia lor de fotomodele.
    - Vivien, îmi pare bine !
    - Lena, asemenea!
    - Cum se face că eşti în oraş? -întreabă iubitul meu curios.
    - Afacerile m-au readus aici, însă pentru un timp limitat.
    - Trebuie să vii măcar să vezi casa pe care am câştigat-o la o licitație, e fenomenală!
     - Am mâine o zi liberă, mi-ar face mare plăcere! Apropo Alexander, sunt plăcut surprinsă, ai şi tu în sfârşit o relație! Când va auzi Crystal...
   - Te rog să nu-i spui mamei! Ştii câtă exuberanță poate emana la primirea unei astfel de veşti. Vreau să o iau cu binişorul...
    - Asta sau nu eşti sigur de sentimentele tale...
   Simt cum mă albesc la față şi mulțumesc Divinității că nu a venit comanda, altfel, aş fi făcut o impresie deosebită de început. Alexander neagă acest fapt, luându-mi micuța mână între palmele sale uriaşe şi sărutând-o tandru. Comanda vine, iar Vivien vrăjitoarea îşi ia tălpăşița mergând ca o lebădă spre masa ei. Se pare că am schimbat povestea din Frozen în Vrăjitoarul din Oz. Rămâne de stabilit dacă ea  este vrăjitoarea cea bună sau cea rea. Tinde totuşi spre cea rea. Asta înseamnă că-i pot lua pantofii? Dar dacă ea avea dreptate? Dacă Alexander nu e stăpân pe sentimentele sale sau poate nici nu are aşa ceva şi este doar iluzia inimii mele?
    - La ce te gândeşti?
    - La cât îmi place localul.
    - Ştiu că minți şi că nu-ți poți lua gândul de la ceea ce a zis mătuşa Vivien, dar crede-mă am încredere în sentimentele mele față de tine! Ți-am spus că nu am avut până acum nici o relație...dar asta nu înseamnă că nu-mi doresc una cu tine! Cât despre restul, îți voi spune mai târziu, acum nu e nici momentul şi nici locul, bine?
   Am afişat un zâmbet discret şi am dat afirmativ din cap. Privesc spre ceas şi îi atrag atenția că mai sunt 10 minute până să vină tata să mă ia acasă, deoarece el nu mă putea duce. Am fi dat iarăşi de bănuit.
    Tata parchează maşina exact când eu am ieşit pe porțile facultății. Urc obosită, iar tata îmi da un pupic patern pe frunte şi mă întreabă cum a fost ziua mea. Nu dau detalii prea mari despre activități, iar când ajungem urc direct în camera mea, fără alte discuții. Mama bate la uşă şi mă întreabă...
    - Scumpo, eşti bine?
    - De ce n-aş fi?
    - Ştiu că ai trecut prin nişte momente groaznice în ultimul timp, ai nevoie de ajutor?
     - Vrei să spui că...
     - Ai nevoie!
     - Nu am nevoie de un psiholog, ce te-a apucat? Sunt bine! Nu sunt în depresie!
    - Draga mea, ai avut tulburări comportamentale excesive încă din copilărie, acum cred că viața ta a luat o curbă deosebit de periculoasă ce poate face rău şi altor pasageri!
    - Am nevoie de odihnă, te rog să mă laşi în pace! Nu vreau să mai aud absolut numic!
    Mama iese dezamăgită şi fără sorți de izbândă din camera mea. Un copil problemă, tulburări comportamentale excesive. Trebuie să aibă cineva dovezi, eu nu-mi amintesc decât că eram un copil timid. De ce nu-mi dă nimeni exemple de situații? Trebuie să rezolv misterul ăsta...de una singură!
     * 2.36*
     Am rămas cu acelaşi gând! Cum pot afla cine am fost? Nu pot călători în timp. Ba pot! Cu toții putem să facem asta ! Amintirile, ele sunt maşina timpului şi unde altundeva poți găsi răspunsurile decât în amintiri?
    Am urcat uşor pe scara ce duce spre podul casei. Îmi amintesc că acolo a pus mama toate jucăriile şi partiturile pe care le foloseam când eram mică. Aprind lanterna, iar o pânză de păianjen e gata, gata să-mi intre în față. Mă feresc şi mă împiedic de o cutie cu multe hârtii, risipindu-le pe aceste pe toată suprafața disponibilă cu praf inclus. Aud uşa de la dormitorul părinților deschizându-se. Probabil i-a trezit zgomotul provocat. Sfinte Sisoe, urcă cineva sus!  Mă ascund rapid după canapeaua veche de cel puțin 2 decenii şi sting lanterna.
     - Cred că a fost doar o pisică, iubito! - desluşesc din cuvintele tatei.
    Sunetul paşilor săi se aude din ce în ce mai puțin, ceea ce înseamnă că se îndepărtează. Preventiv mai aştept 10 minute. Ies din ascunzătoarea improvizată şi încep să ridic hârtiile de jos şi să le aşez înapoi în cutie. Găsesc câteva bilete de externare din spital, cărora nu le dau importanță, deoarece privirea mea se focusează pe o hârtie de un galben pal, evident afectată de trecerea nemiloasă a timpului.
     Încerc să înteleg ce scrie, iar după 5 minute de descifrare a cuvintelor preschimbate în hieroglife rămân împietrită: "CERTIFICAT DE ADOPȚIE"
                               .