Doctorul ce nu-mi lasă inima să bată... VOLUMUL I

Capitolul XXII

   Ştiu că ți-am promis că voi fi puternică. Ştiu asta! Ştiu că ți-am promis că voi uita toate amintirile. Da, ştiu şi asta. Ştiu că nu trebuie să mai plâng după tine, pentru că eşti un înger decăzut sau mai bine zis, un pact între înger şi demon! Ştiu, ştiu asta. Dar tot nu înțeleg de ce mi se rupe inima în bucăți când te privesc.
    *
     Îmi privesc corpul plin de răni cum este dus cu viteza cea mai mare către spital. Sunt mulți oameni care încearcă să mă mențină în viață, însă acea salvare nu poate face nimic în momentul de față. Ajung la spital şi bănuiesc că voi fi băgată direct în sala de operație. Prefer să nu intru acolo. Până la urmă, ce poate face un suflet ca mine, atunci când corpul său aleargă spre neființă? Mă aşez pe acelaşi scaun pe care am stat în urmă cu ceva timp, când a avut loc incidentul cu Natsya, doar că de această dată stau alături de Alexander care îşi ține mâinile împreunate şi nu poate face nimic, pentru că e doar cel mai bun cardiolog din oraş, iar inima mea este singurul organ ce nu a fost afectat, deoarece el a acționat la timp.
    Rătăcit între emoțiile din ultima vreme, alege tăcerea. Priveşte absent. Probabil se gândeşte cum a ajuns boma aceea sub maşina închiriată cu puțină vreme în urmă. Probabil se gândeşte că a pus-o Elizabeth, dar cu siguranță nu şi-a dat seama că eu am fost sortită să am acelaşi sfârşit ca şi tatăl meu. El e prea bun să înțeleagă că a început sfârşitul meu. Îl cred pe cuvânt. Dar mai cred un lucru. Cred că nu i-au spus încă polițiştii că bomba era de fapt pentru un politician ce trebuia să închirieze acea maşină pentru a fugi de autorități, iar noi am fost doar victime colaterale, deoarece puştiul nou angajat la firma de închirieri auto nu aflase planul.
    Îmi aşez una din palme pe obrazul său, însă el nu simte asta, pentru că noi oamenii nu ne putem vedea îngerii păzitori sau sufletele ce ne vizitează. Noi oamenii suntem orbi de-a binelea.
    După 5 ore de operație mă hotărăsc să văd totuşi ce se întâmplă cu "mine". Sunt acoperită de bandaje în zona capului. Explozia puternică m-a aruncat departe de maşină, lovindu-mă grav. Dacă nu auzeam cuvintele rostite de Alexander acum, probabil aş fi devenit cenuşă, dar dacă nu-mi revin...relația noastră se va transforma în cenuşă. Cenuşă şi uitare. Cenuşă şi durere. Cenuşă şi...iar cenuşă.
      În acest moment viața mea depinde de aparatele la care sunt conectată. În zona antebrațului membrului superior drept, observ un bandaj mai diferit. La fel e şi la piciorul stâng. Oare doar aceste părți mi-au fost afectate de foc? Ştiu că am făcut hemoragie internă, iar un rinichi îmi este distrus . Au reuşit să-l extirpeze, însă dacă nu vor găsi în 48 de ore un donator, corpul meu va ceda insistenței morții.
     Alexander intră şi el în salon. Mă priveşte trist şi oftează. Îşi trage un scaun şi se aşează lângă patul meu. Plasează mâna dreaptă pe abdomenul meu, făcând mişcări extrem de precise şi lente. Mi se rupe sufletul când îl văd trist, când zâmbetul său se ascunde după nourii întunecați ai suferinței. Are cearcăne adânci. N-a mai fost la serviciu şi nici măcar acasă să se schimbe. Nu vrea să plece de aici până nu îmi voi reveni, ştiu asta.
    În salon întră unul dintre doctorii responsabili să mă îngrijească. Îl priveşte pe omul din fața mea şi îl loveşte încurajator pe umăr.
    - Fiule, a avut un mare noroc că ai fost în maşină cu ea. I-ai făcut inima să bată până a ajuns salvarea. Accidentul e destul de grav. Încă nu-mi explic cum a scăpat doar cu atât. Putea fi mai rău, dar oricum e destul de rău, pentru că trebuie să găsim în 48 de ore un donator de rinichi care să fie compatibil cu ea. Are părinți?
    - Este adoptată...
    - Nu îi cunoaşte pe părinții ei naturali?
    Fața lui Alexander se luminează şi iese în viteză din salon, fugind spre stradă să prindă un taxi. Ştiu exact unde merge. Merge la mama. La mama mea naturală, la Alissa. Fără să înțeleagă eu sunt tot timpul cu el, veghindu-i paşii.
    Ajunge la locul unde ar trebui să locuiască mama mea. Deschide uşa şi observ asemănarea izbitoare între ea şi mine. Eu sunt o versiune mai tănără a sa.
     - Bună ziua! Numele meu este Alexander...
     - Ştiu cine eşti, intră.
    Casa era extrem de frumos mobilată. Se vede că de la ea moştenesc bunul gust în materie de mobilă. Sinceră să fiu, mi-aş fi dorit să locuiesc aici.
    - Doamnă Alissa, am găsit-o pe Violet a dumneavoastră.
    - Oh, Doamne, unde este?
   - În momentul de față, între viață şi moarte, are nevoie urgentă de un transplant de rinichi până se vor scurge aceste 24 de ore.
     - Dumnezeule, fetița mea! Ați găsit pe cineva compatibil cu ea?
    - Ne gândeam că a-ți fi dumneavoastră!
    - Mă tem că nu...a avut o problemă de sănătate când era micuță şi atunci am vrut să verificăm dacă în cazul unei operații sunt compatibilă cu ea. Singurul compatibil cu ea este tatăl său...
    - Care este mort...
    - Sau poate nu!
                                 .
                                 .
                                 .