Doctorul ce nu-mi lasă inima să bată... VOLUMUL I

Capitolul XIX

   M-ai întrebat în nerepetate rânduri cât de mult te iubesc. Ți-am zis că nu există unitate de măsură. Ai insistat. Ei bine, e cazul să-ți mărturisesc că nu sunt ingineră, dar ştiu sigur că dragostea nu se poate măsura cum măsurăm un drum, e cazul să-ți mărturisesc că nu sunt nici arhitectă, dar ştiu sigur că dragostea nu se poate măsura precum înălțimea unei clădiri, şi cu siguranța nu sunt nici astrolog, dar în schimb pot spune că dragostea mea față de tine este exact ca universul: nemărginită!
*
   Toți aceşti ani au fost o minciună! Cum au putut să profite se sentimentele unui copil fragil? De ce n-au ars actele astea? Ei nu mi-au frânt sufletul, ci aripile obosite ce m-au facut să zbor atunci când simțeam că eu fac parte din familia lor.
   Cobor încet pe scara, îndreptându-mă spre camera mea şi încerc să adorm, dar în zadar. Nu am nici o şansă. E deja 4:52. O să mă pierd în gânduri iarăşi. Îmi sună telefonul.
    - Iubito, de ce nu dormi la ora asta?
    - Ce te face să crezi că nu dorm?
    - Sunt în fața casei tale, iar lumina din camera ta este aprinsă. Vrei să facem o plimbare?
    - Te rog...
   Alexander abia a venit de la servici şi totuşi, cu toată oboseala adunată din timpul zilei, şi-a făcut griji pentru mine. Cred că el mi-a fost timis drept înger păzitor, pentru că are mare grijă de mine încă de când ne-am cunoscut.
    - Şi ei nu ți-au dat nimic de înțeles până astăzi? Doamne...eu măcar îmi cunosc părinții biologici şi ştiu unde se află, dar tu?
    - Nu ştiu cum să reacționez. Nu ştiu dacă va fi cazul să le spun sau nu. Oricum, trebuie să mă întorc acasă, în 2 ore încep cursurile. -spun asta în timp ce privesc surprinsă pe fereastra maşinii la fulgii de zăpadă ce croiesc un covor pufos.
   Intru pe uşă, iar mama mă priveşte ca şi cum ar vrea să mă ucidă. Mâinile le are încolăcite în jurul bustului său, lovind sonor cu varful piciorului stâng de parchet. Acest sunet e perceput adesea de mine ca un fel de " ai dat-o rău în bară!"
   - Lena Rostvel, poți să-mi spui ce faci la ora asta în fața uşii?
   - Am fost să iau aer, altfel nu mă puteam relaxa!
    - Pentru numele lui Domnezeu, copilule, cât timp o să mai faci astfel de năzbâtii?
   - Nu pentru mult timp, promit.
   Mă duc direct în baie şi fac un duş fierbinte şi lung. În momentul de față este tot ce am nevoie. Am avut totuşi timp pe parcursul acestuia să mă gândesc la toate lucrurile întămplate în ultimele 24 de ore şi sinceră să fiu, am o viziune diferită în momentul de față a tot ceea ce mă înconjoară.    Adevărul este că veştile rele mereu te  vor face să-ți pierzi încrederea. Aleg un plover călduros, o pereche de jeansi închişi la culoare şi o geacă cât mai groasă, având în vedere schimbările meteorologice din ultimele două ore.
    Deşi am încercat să pierd timpul tot mi-au mai rămas 30 de minute, timp în care hotărăsc totuşi să cobor să beau o cană de cafea, dacă doresc să înțeleg măcar o iotă din cursurile de astăzi. Tata mă priveşte ciudat şi mă întreabă suspicios:
   - Eşti bine, Lena?
   - Da, de ce n-aş fi?
   - Pari extrem de obosită.
   Ignor comentariul şi îmi termin cafeaua. După 20 de minute ajung în fața facultății. Încă nu sunt convinsă dacă voi face față cursurilor. Mă opresc la automatul de cafea de pe hol şi îmi iau încă o cafea. Mă simt obosită, sufleteşte vorbind, pentru că mă întreb la nesfârşit până când o să mai sufăr. Va fi o zi grea....
*
*
*
   Aşa cum spuneam, a fost o zi teribil de grea. Intru în casă nepăsătoare, aruncându-mi bocancii neglijentă şi merg spre camera mea. Urc primele patru trepte ale scării ce duc la etaj, dar mă opresc înainte să păşesc pe a cincea treaptă. Un miros de mâncare mexicană ce a evadat din bucătărie, îmi pătrunde în nări. Mama urăşte mâncarea mexicană, încă de când era mică. Poate doar îi este poftă. Poftă? Oh, nu...
    - Mamă? Ce faci?
    - Gătesc, credeam că e evident, draga mea!
   - Dar tu urăşti mâncarea mexicană!
   - Azi mi-a fost poftă...
   - Nu, nu, spune-mi că tu glumeşti în momentul ăsta.
   Tata vine şi el, imediat după ce a parcat maşina în garaj.
    - Am vrut să te anunțăm la momentul potrivit, draga mea. -aud vocea tatei răsunând în bucătăria spațioasă şi sărutându-o pe mama pe frunte.
    - Iubito, vom mai avea un copil.
   Picioarele cred că îmi vor ceda. Un nod marinăresc , cel mai probabil, mi se aşează în gât. Venele îmi pompează sângele din ce în ce mai puternic. Ochii se pregătesc pentru un tsunami de lacrimi. Îmi deschid furioasă geanta şi scot de acolo hârtia îngălbenită de noaptea trecută, aruncând-o pe blatul din bucătărie.
   - Nu, veți avea în sfârşit un copil!
                                ~