Doctorul ce nu-mi lasă inima să bată... VOLUMUL I

Capitolul XVII

   Nu! Stai exact unde eşti! Te rog mult să nu te mai apropii! Nu înțelegi? Prezența ta mă dă pe spate, iar în caz că ai uitat... sunt pe marginea prăpastiei! Dacă o să cad într-un abis infinit sau dacă mă uit în ochii tăi albaştrii e acelaşi lucru!
   *
   Au trecut 2 zile de când am venit înapoi acasă şi sinceră să fiu îmi lipseşte Alexander mai mult ca oricând. După plecarea sa, mama m-a întrebat ce am discutat în hol, iar eu m-am bâlbâit evident şi am inventat cea mai stupidă scuză din lume : "proiectul pentru cursul său".
   Aşa cum sunt sigură că v-ați aşteptat, Edward a supraviețuit operației care a fost un succes, datorită cardiologului ce-mi spune       " iubito" , însă acest cardiolog nu a reuşit să mai ajungă la cursuri, deoarece a fost foarte ocupat cu micuțul luptător. Sunt foarte invidioasă pe el, chiar dacă e doar un puşti.
    Primesc un mesaj ce-mi readuce imediat zâmbetul pe buze. Numărul său se face remarcat prin mintea mea ce s-a aliat recent cu fluturii din stomac. " Sper ca azi să ajung la cursuri. Dacă nu mergem să bem ceva la Cafe&Juice?". Îi răspund afirmativ şi mă îmbrac mai gros, pentru că deja toamna începe să se afirme aşa cum ştie mai bine : prin ploaie. De la nefericitul incident tata mă duce şi mă aduce de la cursuri. Nu cred că se va prinde dacă ies cu Alexander. Ai mei au depus o declarație pe numele lui Elizabeth More pentru agresivitatea de care a dat dovadă, deoarece nu aveam nici o dovadă că a vrut să mă ucidă, motiv pentru care, micuța doctoriță a fost obligată să părăsească Facultatea de Medicină şi rugată să se reprofileze, deoarece într-o astfel de insituție importantă, infractorii de orice fel nu au ce căuta.
    Am intrat în sala de curs unde toți mă priveau surprinşi. Încă mai am semnele roşii de la mâini unde am fost legată cu frânghia. Îmi trag mânecile ploverului kaki mai în jos şi mă aşez în ultima bancă. Primul curs mi se pare stupid, mai ales când profesorul mă întreabă cum mă simt. De fapt, chiar e o întrebare bună! Cum mă simt? Mă simt terifiată. Am avut coşmaruri în ultimile seri şi nu ştiu când voi putea adormi fără somnifere sau ceaiuri de tei în cantități uriaşe.
    Ziua trece mai greu decât puteam să-mi imaginez, iar Pregnon se pare că nu are de gând să-şi facă apariția. La cursul lui, la care acesta a lipsit, m-am gândit serios la "relație". Suntem împreună? Suntem eu şi el sau suntem "noi"? Suntem pământeni care sunt atraşi unul de altul sau suntem extratereştrii care se iubesc? Spun extratereştrii pentru că oamenii nu ştiu să iubească. Oamenii ignoră ceea ce ar trebui să prețuiască şi prețuiesc ceea ce ar trebui să ignore. Specia umană cu tot cu  apogeul pe care l-a săvârşit la apariția lui Adam şi a Evei, se transformă într-un paradox, iar dacă noi suntem paradoxali, ce ar trebui să facem? Să luăm măsuri de precauție şi să revenim la valorile umane, uitate în Neolitic. Să ne luăm inima în dinți şi să uităm de orgoliu.
    Ora de anatomie s-a schimbat treptat în una de filosofie, până când doctorul ce-mi salvează inima de la suferință, pune capăt întrebărilor cotidiene adresate de către conştiința mea cea nesuferită.
    - Bună, iubito! La ce te gândeşti?
    - Bună! La tine...
    - Eu mă gândeam la noi... mergem?
    - Desigur!- zâmbesc stupid pentru ca a reuşit să alunge toate îndoielile mele cu un singur cuvânt: " noi".
   Mi-am luat umbrela încăpătoare, iar EL a deschis-o şi m-a tras aproape, astefel încât să încăpem fără probleme. Iubesc ploaia, iubesc mirosul emanat de asfalt în timpul ploii, dar şi aburul ce iese din el. Iubesc să stau în ploaie şi să am cernesita speranță că mă va spăla de păcate. Alexander se opreşte şi mă sărută tandru în timp ce natura ne este aliată şi sărbătoreşte momentul nostru cu un curcubeu ce apare de nicăieri.
   Barul deschis recent are o tentă de eleganță. Pereții acestuia au un tapet negru matt, pe care sunt agățate oglinzi mari, albe şi ovale ce te induc într-o atmosferă imperială. Mesele şi scaunele din piele neagră te fac totuşi dă cazi într-o stare de melancolie, dar muzica de pe fundal salvează situația şi te readuc pe aceeaşi linie de eleganță de mai devreme.
    Comand o cafea tare, dar Alexander îmi schimbă comanda şi mă trezesc cu o ciocolată caldă înaintea mea. Mă bosumflez ca un copil de 5 ani, punându-mi încheietura la baza obrazului, oferind senzația unui balonaş. Privesc spre mesele alăturate şi observ că o femeie se holbează la mine fără vreo inhibiție. O văd ridicându-se şi păşind grațioasă în pantofii săi Stiletto şi rochia peste genunchi neagră mult prea mulată care în mod obişnuit ar întoarce capetele tuturor bărbațolor. Alexander citeşte un mesaj, fără să fie altent la ceea ce se întâmplă şi îşi împleteşte degetele cu ale mele. Senzația de teamă nu este atenuată, căci femeia prinde mai mult teren şi se opreşte fix lângă bărbatul din fața mea!
     - Alexander! Cât mă bucur să te revăd! - spune asta, iar EL o îmbrățişează călduros în timp ce eu privesc dezamăgită la scena din fața mea.
    De când l-am cunoscut pe Alexander am parte doar de premiere în ceea ce privesc sentimentele mele, însă acum chiar îi dau dreptate mamei atunci când a zis " Noi femeile suntem foarte agresive când vine vorba de ceea ce iubim!"
                            La naiba!