Doctorul ce nu-mi lasă inima să bată... VOLUMUL I

Capitolul IV

   Am unele momente în viață când nu ştiu dacă are rost să mai trăiesc sau nu. Îmi imaginez viața fară mine, fără să fii calcat pământul, iarba crudă a primăverii, frunzele ruginii ale copacilor sau zăpada vrodată. Oare oamenii ar fi fost mai fericiți? Oare de fiecare dată eu sunt motivul tristeții lor? Sau oare sunt un muritor nesăbuit ce nu apreciază ce are? Sunt confuză...
   *
   - Domnişoară Rostvelt, de ce nu trageți dumneavoastră cearşaful să vedem ce surpriză ne aşteaptă?- se aude vocea răguşită a omului care ieri ar fi avut în plan să mă țintuiască de el, corpurile noastre formând unul singur.
   - Nu Jena, nu o  face, dacă e un cadavru? - se aude vocea unei pițipoance care plânge zgomotos şi-şi roade unghiile roz bombon abia făcute la salon, din când în când ducând mâna la buclele sale fixe sprea a verifica dacă fixativul de 50$ şi-a pierdut sau nu efectul.
   - Ai dat la Medicină umană, te aşteptai să vezi un unicorn rănit? Iar numele meu e Lena, nu Jena!
   Pot vedea în colțul gurii profesorului universitar un zâmbet şters. Trag cearşaful şi văd un cadavru, ceea ce nu mă surprinde prea tare. Dar în jurul gâtului are o dungă groasă şi roşie. Realizez imediat factorul care a contribuit la apariția sa .
   - Care îmi spune primul de credeți voi că a murit acest om, primeşte 2 punc...
   - S-a spânzurat. -spun sec şi încrezătoare.
   - Cum de ți-ai dat seama? -spune aspru.
   -Dunga roşie din jurul gâtului...
   - Dar ce te face să crezi că ăsta ar fi motivul morții şi nu faptul că şi-a tăiat venele? -spunând asta, apucă mâna cadavrului şi dezvăluie nişte tăieturi nu foarte adânci.
   - Pentru că rănile din zona încheieturii membrului superior stâng nu prezintă tăieturi profunde, ceea ce înseamnă că ar mai fi avut o şansă dacă nu s-ar fi spânzurat, astfel oprind trecerea oxigenului la creier.
   - Fie, 2 puncte pentru tine Rostvelt.
   - De fapt, dacă stau să mă gândesc, v-am răspuns la 2 întrebări.
   - Asta pentru că n-ați fost destul de explicită atunci când v-am adresat prima întrebare.
   - Sau poate am fost atât de sigură de cauza morții, încât nu a mai fost nevoie de alte explicații.
   - Nu întinde coarda!
   Colegii de grupă se uitau de parcă le-a căzut cerul în cap. O fată mai timidă chiar m-a întrebat cum de am avut atât de mult curaj să-i răspund celebrului om de ştiință în halul ăla.
Timpul trece, Natsyei nu-i trece mai repede să vină acasă, motiv pentru care mă duc şi astăzi să o vizitez.
   - Hei, cineva s-a obişnuit să lenevească.
   - Măcar acel cineva nu iese la alergat cu Sexy Doctor.
   - Poftim?De unde....? - nu izbutesc să-mi termin fraza că îmi întinde un ziar pe a cărui primă pagină eram eu şi Dr. Alexander.
   - Dumnezeule! Nu am ieşit cu el la alergat, n-am întâlnit întâmplător şi aici încercam să alerg şi să scap de el.
   - Ah, ok, te-ai uitat doar la poze. Paragraful patru te rog, cu voce tare.
   - "Se pare că frumosul burlac de succes din lumea Medicinei şi-a găsit aleasa din stundentele de anul I din cadrul Facultății de Medicină la care predă ca profesor universitar." Poftiiiiiiiiiim?
   - Vă zic de pe acum "Casă de piatră"? - şi nu reuşeste să se exprime prea coerent, deoarece  râde ca descreierata în salon.
   - Eşti la cardiologie, nu la spitalul de nebuni, în caz că ai uitat.
   - Dimnişoară, iar stricați zilele oamenilor? - se aude cea mai enervantă voce din întreaga lume în spatele meu.
   -Da, dar se pare că nu-mi iese la fel de bine cum vă iese Dumneavoastră.
  Deodată privirea sa se întunecă şi albastrul său senin, devine un cenuşiu furtunos.
   -Cred ca ora de vizită s-a încheiat, Domnişoara Levis trebuie să se odihnească.
   Mi-am luat rămas bun şi i-am oferit un pupic gratis pe obrazul său palid, necrezând vrodată că poate fi atât de albă pielea unui muritor.
   - Lena, până când crezi că o să-ți mai suport comportamentul tău revoltător?
   - Nu-mi amintesc să vă fi cerut să mă suportați.
   - 18 de ani şi deja eşti nesimțită, ce fată precoce.
   - De fapt am 20 de ani...
   - Serios?
   - Da, în fine, o zi bună!
   - Mă faci să râd. Comportamentul tău nu trece de 10.
   - Ați ales numărul 10 pentru că asta este diferența de ani dintre noi, am dreptate?
   - Ce deducție logică interesantă.
   - Aşa este, oh, apropo, voiam să vă întreb dacă...
   Fraza îmi este întreruptă de un fotograf care ne face o poză. La naiba, paparazzi, cine credea că deja am paparazzi? Ok, mă gândeam că voi avea, dar nu mulțumită lui.
   - Ce-a fost asta?
   - Citeşte prima pagină a ziarului de azi...
    - Noi nu ne tutuim...
    - Chiar nu mă intreresează ce facem acum, am planuri în seara asta, iar dumneavoastră mă țineți ocupată! La revedere!
   Credeam că nu mai scap de el. Trebuie să ajung în seara asta la o petrecere de moşi la care mă obligă tata să merg, " 100 de ani de la inaugurarea spitalului..." în fine, cum se numeşte spitalul, şi încă nu mi-am pregătit o ținută. Mai e timp...sper...