Doctorul ce nu-mi lasă inima să bată... VOLUMUL I

Capitolul XXI

  Nu ştiu ce să aleg. Să aleg adevărul sau o minciună trecută prin miere? Aş alege adevărul, dar ştii doar cât de sensibilă sunt când mă priveşti cu ochii tăi sticloşi şi-mi zici vorbe dure. Aş alege minciuna, dar după toate cele întâmplate, o săgeată în inimă ar avea acelaşi efect.
   *
   Zborul a fost mult mai obositor decât credeam. Alexander m-a trezit cu un pupic scurt pe obraz. L-am apucat strâns de mână şi am coborât din avion. De ce ne purtăm la fel în astfel de împrejurări? E de preferat iadul cu el, decât paradisul cu oricine altcineva.
   Am găsit rapid adresa scrisă într-o notă din telefonul lui. Ne privim în ochi. Ne sărutăm ca şi cum ar fi pentru ultima dată. Apăs soneria.
   * Ting-Tong *
   * Ting-Tong *
   * Ting-Tong *
   Prin minte îmi trece un fior că ei nu ar fi acasă, dar îngrijorarea mi-e spulberată brusc de o femeie înaltă, sărăcăcios îmbrăcată, iar acea pereche de ochi sunt sigură că am mai văzut-o undeva!
    Mă priveşte ca şi cum o minune dumnezeiască s-a abătut asupra lăcaşului său şi mă îmbrățişează brusc. Simt cum inima mi se rupe în bucăți microscopice.
    - Alexander! Unde ai găsit-o?
    - La facultate, mamă, îmi este elevă! O cunoşti?
    - Cum aş putea să o uit vrodată?
    - Problema este că eu nu vă cunosc şi nu-mi amintesc nimic de dumneavoastră.- spun cu o răceală puternică în glas.
    - Nici nu ai de unde, draga mea. M-ai văzut o de multe ori, dar erai prea micuță, observ aceleaşi trăsături.
     Capul îmi bubuie nebuneşte, în timp ce mintea mea lasă sentimentele să-mi conducă trupul. Deci e adevărat, eu şi Alexander suntem frați...
    - Poftiți înăuntru! Nu puteți sta aşa în prag! Alexander, condu-o pe Violet în sufragerie.
    Violet? Ăsta e numele meu adevărat? Eu nu am atitudine de Violet, eu sunt o Lena! Observ casa împodobită în stil tradițional zonei, în timp ce coarnele de cerb din perete îmi captează atenția. E specific pentru zona aceasta a Canadei. Femeia de mai înainte, îşi face apariția de această dată alături de soțul ei. Se vede că au plâns de bucurie. Din păcate eu şi Alexander nu vom plânge din acelaşi motiv.
     - O recunoşti Albert? O mai recunoşti? - spune femeia cu lacrimi în ochi şi vădită fericire.
     - Oh, Martha! Ce întrebare! Normal că o recunosc!
     - Stai să o vadă Alissa, fata ei s-a întors acasă!
    Alissa? Fata ei? Dumnezeule, ei nu sunt părinții mei biologici! Ei sunt...ok nu ştiu decât că sunt părinții lui Alexander, dar cui îi pasă? Eu şi Alexander nu suntem frați!
     - Mama ta locuieşte la 3 străzi distanță. Toată viața am fost prietene de nedespărțit, dar am fost amândouă sărace şi nu ne-am putut creşte toți copii din pacate. La 15 ani distanță de când l-am dat noi pe Alexander la căminul de copii, ai fost dusă şi tu, chiar dacă ea bătea cu pumnul în piept să-şi crească copii fără să-i dea statului, nu a reuşit. A fost distrusă, dar restul de 3 copii erau greu de întreținut. Ar fi drăguț dacă te-ai duce să o vizitezi, îți dau eu adresa!
    - Să vizitez omul care m-a alungat într-un loc mizerabil ?
    - Violet...
    - Numele meu este Lena, doamnă! Violet este o aberație. Violet nu este Lena, la fel cum Lena nu este Violet.
    - Bine, Lena...dar totuşi ar trebui să o vizitezi. Moartea tatălui tău nu a fost uşoară pentru ea, nu a avut de ales.
     - Tatăl meu biologic a murit?
     - Da...făcea parte dintre cei mai mari mafioți din acele timpuri. Părinții tăi aveau aşa de mulți bani că ne dădeau şi nouă, fără să le mai dăm înapoi ceva. Mafia, însă a hotărât să-l elimine, i-au pus o bombă în maşina sa care a explodat la o oră distanță de casa noastră, pe la jumătatea drumului spre aeroprt. I-au confiscat toată averea. Aşa a luat Alissa cea mai dureroasă decizie din viața sa.
      Am plecat la o oră de la acea conversație. Alexander le-a dat un cec, probabil să-i ajute cu cheltuielile şi ne-am îndreptat către casă. Nu am vrut să trecem tot astăzi la mama mea naturală, m-ar fi terminat psihic. Pe la jumătatea drumului spre aeroport, pe care îl parcurgem cu o maşină închiriată de la o cunoştința de a lui, îl aud pe frumosul bărbat de lăngă mine înjurând.
     - La naiba! Lena, ieşi repede din maşină! Acum!
    Îl văd cu iese rapid, dar eu nu mă pot mişca. Prind curaj, dar nu destul încât să mă îndepărtez decât la 5 m de maşină. Restul? Restul e sfârşitul meu probabil. O bubuitură infernală îşi face apariția. Mă arde. E foc. Târziu  înțeleg...maşina a explodat. El stă în fața mea şi-mi strigă disperat numele de nerepetate ori. Cred că a fost scris de o mână divină ca eu şi tata să murim în aceeaşi conjunctură.
   Îmi apasă pe piept la fel ca atunci când am căzut în lac. Probabil că de această dată nu voi mai avea acelaşi noroc. Pierd contactul vizual cu el.
   Mă chinui neîncetat să îmi deschid ochiii şi să-i zic cât de mult îl iubesc, că mă bucur enorm că nu suntem frați, că sunt cea mai fericită femeie din lumea asta când mă lasă să mă pierd în ochii săi, dar  efectiv, efortul meu e în zadar. Simt cum corpul meu cedează. A obosit...
                                ~