De dragul tău... (II) (finalizată)

4. Maria

     -Deschide! Deschide!

     Sar din pat drept lângă fereastră. Dau pătura la o parte şi umbra unei femei se zărește miscându-se în lumina nopții.

     -Sava, deschide! se tângui femeia și geamătul ei străpunse liniștea nopții. Mă frec la ochi şi nu-mi vine să cred... Ce să caute o femeie la mine? Visez? Îmi joacă mintea feste?

     -Deschide! se rugă din nou femeia.

     Ce-ar putea să fie? În pădure, noaptea, ce femeie întreagă la minte bate la uşa cabanei mele?

     Am deschis doar puțin, cât să poată intra aerul răcoros al nopții. Dar în cabană năvăli femeia, cu mâinile ținându-se de brațe. Avea părul ciufulit şi hainele în neorânduială. Nu!

     -Sava, ajută-mă!

     -Maria?

     -Ajută-mă! Nelu mă înşeală!

     -Cum de-ai venit la mine? De ce nu te-ai dus la Mara?

     -De-acolo vin! Am lăsat copiii și-am fugit la mama. Dar el m-a găsit şi-acolo. A vrut să vorbim, dar ce să mai vorbim? Cu o copilă, Sava, abia dacă ştie să învârtă în oală şi să nu se rătăcească până la băcănie.

     -Nu-i numai Nelu vinovat...

     -Eu cu el am făcut casă şi lui îi pot cere socoteală, spuse Maria aşezându-se pe saltea. Mi-e frig...

     Mă apropii de ea și-o cuprind cu o pătură peste umeri.

     -Să nu spui la nimeni că am venit la tine! Nu vreau să mă găsească, vreau să stau singură o vreme să mă pot gândi...

     -Poți sta la mine cât vrei! spun s-o liniştesc pentru că o văd cum tremură sub pătură.

     -Mi-e frig..., zise iar, vocea ei se aude slab în încăpere.

     -Încearcă să dormi! o sfătuiesc eu şi-o fac să se-ntindă pe saltea, în locul unde am dormit.

     N-aş fi crezut în veci că femeia pe care o iubesc în taină va sta în aşternutul meu. O privesc cum tresare, palidă şi trasă la față. Cu degetele încleştate de pătură se chinuie să alunge urâtul din mintea ei. Şi tot e frumoasă.

     -Nu pot să dorm, n-am cum... , se ridică într-un cot Maria. Îmi vine în minte numai fața lui cum mă priveşte surprins, întins pe pat, cu ea deasupra. Erau goi, Sava, goi! Nu mai puteau spune că mi se pare, că nu văd bine... Erau goi şi gemeau...

     -Taci, îți faci rău..., încerc s-o liniştesc.

     Sunt lângă ea şi nu ştiu dacă-i bine s-o ating. O văd cum se chinuie să-şi înece durerea, să nu lase lacrimile să-i curgă pe obraz. E mândră sau este prea obişnuită să-şi ascundă supărarea.

     -Veneam cu copiii din centru. Le cumpărasem dulciuri şi pantofi, că vine septembrie acuşi şi-ncepe cea mare să meargă la școală. Când am plecat de-acasă am zis că trec şi pe la mama, dar cel mic s-a tot zbenguit pe drum şi s-a lovit. A trebuit să ne întoarcem acasă.  I-am lăsat în curte să se joace şi eu am intrat în casă. Le auzeam gemetele, mai ales ale ei. Nu puteam să gândesc limpede. În mintea mea naivă încă speram să mă înşel... Dar nu!

     Şi-a acoperit fața cu mâinile şi-a izbucnit în plâns. Mă durea s-o văd cum se chinuie să-mi povestească, dar ştiam că-i va face bine să se descarce cumva. Ce-i drept eram şi curios să aflu cât de nemernic putea fi bărbatul ei, s-o înşele chiar în patul lor...