De dragul tău... (II) (finalizată)

5. Una, alta...

-Bună dimineața! salut intrând în cabană.

Maria îşi pieptăna părul castaniu şi lung, cu mișcări largi, împrăștiind în jur miros de miere. Doamne, cum zvâcneam pe sub haine! Femeia asta părea ireală, avea pielea sidefată şi lumina dimineții îi făcea părul să strălucească în unde, ca apa când se lovește de pietre și fierbe când revine să curgă.

-Bună dimineața! răspunse la salut, trăgând de marginea cămăşuței să-şi acopere umărul alb şi rotund.

I-am prins mișcarea cu coada ochiului, şi încă, stând în lumină, puteam vedea prin materialul cămăşuței conturul unui sân... plin, ascuțindu-se blând și terminându-se într-un bob obraznic acolo unde atingea țesătura fină.

-Ce-ai rămas stană? Sunt chiar aşa de bătrână? mă rupse din admirație.

-Eşti frumoasă... , reușesc să încheg cuvinte, cu gâtul deodată iscat şi mintea şi mai seacă. Eşti foarte frumoasă, mai frumoasă de cum te ştiam...

Maria zâmbi şi mi se păru că prinde culoare în obraz. Sunt aşa de nebun după ea! Of, dac-ar fi a mea...

-Mai potoleste-ți cuvintele, Sava! îmi spuse privindu-mă dulce și coborându-şi privirea spre trupul meu.

Nu ştiu de ce dar credeam că se prinsese că pulsau în mine toate, că mă întărisem și nu-mi găseam locul. Pusese de ceai și copsese câteva turte pe plită.

-Nu știu ce mănânci dimineața. Am făcut turte, acasă am dulceață, şi ochii ei se întorc spre fereastră să-şi înece lacrimi care se îmbulzesc să iasă.

-Eu mănânc şi brânză. Vrei?

Cu dosul palmei îşi șterse repede câteva lacrimi care se rostogoliseră pe obraz.

-Da. Vreau.

Am rupt o turtă şi i-am dat jumătate. Am tras de pe polița de nuiele un caş învelit într-un ștergar aspru de cânepă.

-O mâncare împărătească, râse Maria.

-Azi merg în sat la Victor! o avertizez iar, ştiind că astă-noapte era cam obosită şi poate n-a fost atentă la ce-i zisesem.

-Să-i spui că nu pot să vin acasă! Că mai stau la tine puțin!

Îmi atinsese mâna cu degetele ei subțiri şi am uitat să respir. Ochii ei cereau înțelegere şi gura ei, cu buze cărnoase, scotea vorbe pe care nu le mai auzeam. Eram prostit cu totul. Nici nu mai știam ce-i spusesem cu câteva clipe înainte. Doar simțeam atingerea ei caldă şi mai mult, o plăcere în vintre care nu dorea să se potolească. În minte mi-o imaginam cum mă cheamă, întinzând mână spre mine... "te vreau" parcă-mi şoptea.

-Trebuie să plec, sar eu de la masă, făcând-o pe Maria să tresară.

-Te aştept.

Am ieșit din cabană val-vârtej. Trebuia să mă răcoresc întâi! Am cotit pe potecile dinspre pârâu și-am început să fug de-a binelea. Voiam să mă scald mai repede în apele lui, să-mi răcoresc mintea şi mai ales... Of, unde-i timpul să treacă atunci când ai nevoie de el?

Sunt nebun!

-Sunt nebun! strig și pădurea-mi răspunde tot cu vocea mea. Sunt nebun dacă mai cred că pot să mă stăpânesc cu ea în casă..., spun ca pentru mine.

Pârâul îşi ducea apa la vale, pe albia săpată-n pântecul pământului şi, cum i-am văzut strălucirea în lumina soarelui, am început să arunc în iarbă cămaşa și centura, apoi pantalonii și, ultimii doi pași până am atins cu picioarele răcoarea udă, i-am făcut cum m-a adus mama pe lume.