De dragul tău... (II) (finalizată)

31. Bal să fie!

     -Nu sta ca un par să se-adăpostească guguştiucii pe tine!  Intri în horă să te văd cum joci! mă struni Mara.

    -Mergeți voi înainte! i-am îndemnat, sperând să scap de gura lor.

    -Nu, nu! Vii acum cu noi în horă! porunci Victor.

     Aduseseră muzicanți din Horia, cu tobă şi vioară, acordeon și trompetă. Ritmul muzicii îmi tuna în coşul pieptului şi mi se împrăștia ca un virus în tot corpul.

    Dansam. Mă trăseseră în horă deşi nu-mi doream asta. Ce să caut eu în joc? N-aveam cheful celorlalți. Îmi doream doar să ies din roata mișcătoare de oameni şi să merg acasă.

     -Joacă mai cu viață, pădurare! mă zori un bărbat mai aghezmuit. Cât mai poți, bate pământul cu piciorul!

     I-am zâmbit deşi nu prea îl înțelesesem. Larma îi acoperea cuvintele. Brațe de-o parte şi de cealaltă a mea mă țineau într-o săltare repetată. La început priveam paşii, ca să nu fac rupere de ritm şi să primesc apoi priviri nemulțumite de la Mara sau de la Victor.

     Apoi ochii mei scrutau mulțimea. Căutam ceva, nu știam ce anume. Capetele tuturor erau luminate de culorile aprinse ale amurgului, de ziceai că luaseră foc.  Astfel, flăcări  dansând în rotiri ritmate, se adunau să se prindă în mişcarea lor tot mai multe flăcări...

      Deodată hora s-a rupt şi perechile se căutau, parcă disperate să se reîntregească aşa cum şi-ar fi dorit.

     Rămăsesem locului dar, îmbrâncit din stânga şi din dreapta, parcă mă încăpățânam să nu mă mişc.

      -O femeie! Pădurare, îți trebuie o femeie! am auzit de undeva, aproape.

     Hohote îmi răsunau în urechi. Erau aluzii la cearta din vie cu şeful de coperativă?
  
     -Uite o femeie! se auzi din altă parte şi se izbi de mine o fetişcană abia ieşită din copilărie.

     Fata pufni într-un râs batjocoritor şi ceilalți i-au venit alături. Fețele lor păreau hâde,  înroşite de efortul dansului şi lucioase din cauza asudării.

     -Vrei să joci, copilă? întreb eu.

    -Da, vreau!

    Abia îmi ajungea la umăr. Dacă aş fi ținut-o de subsuori am fi putut mai uşor să ținem pasul.

    -Lumea zice că te pricepi la iubit. Femeile spuneau că furi inimile doar cu privirea..., am auzit-o pe fată strigându-mi în urechi vorbele.

     Muzica îi acoperea vorbele, dar tot am înțeles că eu eram subiectul de bârfă al muierilor din sat.  Ajunsesem aşa de cunoscut? Nu înțelegeam cum o bârfă îmi putea face asta și cum de tocmai eu, care nu prea vorbeam cu nimeni și-mi vedeam de treaba mea, ajunsesem să fiu luat drept craiul satului .

    -Învățătoarea joacă mai încolo, lângă muzică! îmi strigă fata iar.

    Fără să vreau am întors privirea spre locul indicat de ea. Îmi luă câteva clipe să-i pot zări capul brun. Dansa. Nu privea omul cu care dansa, doar se rotea în îmbrățişarea lui. Nu-i puteam vedea chipul, nici privirea nu i-o puteam capta.

     -Îți place învățătoarea? mă întrebă fata.

  -N-ai treabă tu! mă răstesc eu.

  -Nu poți să minți! Se vede pe fața ta. Dacă vrei, ducem jocul lângă ea, şi-apoi o chemi la tine...

    Fata avea o idee bună. Nu voiam să recunosc, dar mi-ar fi plăcut să ajung în preajma Andei. În mine mocnea un foc lăuntric şi tot vărsam peste el apă, să-i potolesc fierbințeala.