-Tata, unde se duce Haiduc? mă întrebă Codruț, care stătea în fața mea în şa.
-Să verifice capcanele.
-Vreau şi eu!
-Capcanele nu-s de joacă! Haiduc îşi face treaba, că de asta l-am trimis.
-Şi-apoi îl lași să se joace cu mine?
-Apoi vei rămâne la cabană cu el până îmi fac rondul.
-Da, rămân să-l pregătesc. Vreau să învețe să găsească ce ascund. Un câine trebuie să ştie!
-Să fii cuminte şi să ai grijă de cabană! Nu pleci să urmăreşti veverițele, ca data trecută...
-Nu mai văzusem aşa de roșcate. Am crezut că s-au rătăcit.
-Veverițe rătăcite?!
De unde le scornea? Venisem din rond şi nu-l găsisem la cabană. Am fluierat scurt, să mă audă Haiduc, şi i-am auzit lătratul mai în vale, spre poiană. I-am găsit lângă un trunchi, cu capetele răzgâiate în sus, spre coroana copacilor. Pândeau o roşcată speriată.
De când s-a prăpădit buna îl luam în fiecare dimineață cu mine. Avea şase ani împliniți în februarie şi făceam împreună de toate. Găteam, spălam, scuturam sau dereticam prin casă... totul era făcut în parteneriat.
Codruț crescuse frumos şi deştept. Ştia să facă focul, să fiarbă un ou sau să-şi facă o praştie. La început îl ajutam sau îl supravegheam. Acum le făcea singur. Ştia când urma să vină furtuna ori când statea să cadă prima ninsoare. Şi toate după semnele cerului şi mirosul aerului.
Ne întorceam călare înapoi în sat. Fusese o zi destul de plină pentru Codruț. Alergase cu Haiduc peste tot, să-l învețe să descopere lucruri ascunse sau să facă aport. Îşi rezemase capul de pieptul meu şi moțăia.
-Tata, n-am mai fost de mult la locul unde doarme mama...
-Ajungem mâine, că-i duminică. Îi culegem flori...
-Flori de levănțică...
-Da, levănțică.
Aveam încă un nod în gât când îmi aduceam aminte de Smaranda. Rana de pe sufletul meu se vindecase, dar nu suficient încât să pot să privesc cu interes altă femeie.
Victor îmi spusese c-o să îl afecteze pe Codruț lipsa unei mame, că mersul la cimitir la mormântul Smarandei îi forma copilului o imagine destul de întunecată despre ea. Dar nu-l puteam minți. Trebuia să ştie unde-i mama lui şi să înțeleagă că nu l-a părăsit, doar a plecat în altă lume.
Pe drum îmi adormise-n brațe. Şi nu l-am mai trezit, așa l-am dus să-l culc în odaia răcoroasă. Iar eu m-am dus în curte, la butoiul cu apă de ploaie, să mă spăl de praf şi să mă răcoresc.
-Tovarăşe Albu! se auzi o voce din drum. Tovarășe Albu!insistă femeia.
Am ieșit de după butoi trăgând din mers o cămașă curată de pe sârmă. Încercam s-o închei când am ajuns la poartă şi când am dat nas în nas cu o femeie firavă, cu fruntea acoperită de palma care o proteja de razele soarelui.
-Ce doriți? întreb mirat.
Rochia ei erau la modă, fără mâneci şi cu fusta largă peste genunchi. Materialul de pânză albastră, cu flori mărunte şi bătute avea, ca punct inocent de plecare, un guler alb dantelat. Nu era din sat, asta era sigur!
ESTÀS LLEGINT
De dragul tău... (II) (finalizată)
Literatura romàntica-Iubeşte-mă! mai spuse ea şi o văd conturată în lumină, cum îşi trase bretelele cămăşuței în jos şi pielea îi străluci sidefată. O bretea atârna neputincioasă pe braț, iar cealaltă coborâse bluza atât de jos că forma sânului ei se văzu strălucind ca...
