De dragul tău... (II) (finalizată)

21. Mai ții minte?

     -Se cunună robul lui Dumnezeu Sava cu roaba lui Dumnezeu Smaranda, în numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh! cântă preotul, aşezând pe capul nostru câte o coroană aurită.

     Smaranda era lângă mine, îi simțeam strângerea rece a mâinii drepte şi-mi dădeam seama că era destul de emoționată.

     Rochia de dantelă a bunicii era destul de îndrăzneață.  Avea croiala la baza gâtului, cu marginile încrețite,  mânecile fuseseră decupate, lăsându-i umerii mici și rotunzi să fie scăldați de lumină. Talia îi era strânsă într-un corset şi poalele prindeau volum când atingeau pământul.

     În biserică, erau doar cei apropiați. Doar femeia de la lumânări stătea într-un colț, martora care va umple curând satul că amândoi am intrat în rândul lumii.

     Aşteptam să se termine cât mai curând  slujba. Acasă mătuşa Vera pregătise mâncare destulă să putem sărbători în familie cununia noastră. Terminasem de făcut reparațiile şi curățenia în casă. Buna venise chiar de sâmbătă şi spusese că odaia ei nu a fost niciodată mai frumoasă.

    Fusese o zi foarte caldă de dimineață până seara şi-am aşteptat ca noaptea să aducă răcoare peste sat. Din pământ ieşea dogoarea, iar în casă abia se putea respira.

     -Hai cu mine! i-am spus Smarandei şi am luat-o de mână, s-o scot din casă şi să alergăm ca doi copii pe ulița satului, adormită în liniștea nopții.

     -Unde mergem? mă întrebă ea.

     -Acolo unde a început totul, iubito. Acolo unde te-am sărutat prima dată...

    -Pârâul! spuse ea şi zâmbi.

    Apa ne aştepta strălucind în noaptea pudrată cu stele.  Vegetația părea de argint în lumina lunii și nici o pasăre nu brăzda liniştea întunecată.

     Cu picioarele am încercat apa și caldura undei ne chema tot mai în adânc. Hainele ne-au zburat pe iarba pârjolită de pe mal şi-am intrat în pârâu.

     -Mai ții minte? Ai venit să mă vezi cum mă scăldam..., îi spun Smarandei.

    -Venisem să mă răcoresc, îşi aminti ea înaintând în apa caldă. Nu chiar să fac baie în pârâu. Dar te-am văzut de departe cum dădeai hainele de pe tine, una după alta, grăbindu-te să intri în apă. M-am gândit că, intrând în apă cu tine, ai să mă vezi și pe mine. Aveai mintea și inima în altă parte...

     -Ține de trecut. Te-am ales pe tine, fetițo!

   -Nu-s fetiță! Mai ții minte că tot așa îmi ziceai şi-atunci?

    Mă uitam la ea cum se mişca în apa argintie, ca o nimfă a undelor, cu brațele lungi şi trupul sculptat. Sânii ei erau ascunşi sub umezeala pârâului și se întrezareau plini, când mișcarea o înălța deasupra apei.

     -Vino mai aproape! o chem râvnind-o ca un flămând în preajma unui ospăț.

     Ochii mei o sorbeau cu nesaț, fiecare gest al ei mi se lipea de suflet. Părea că sunt într-o poveste şi ea era zâna care mă fermeca pentru totdeauna să fiu al ei, să mă dărui ei trup și suflet. Şi eu mă lăsam vrăjit, când mâinile ei ude îmi încolăciră gâtul şi degetele ei mi se împletiră în păr. Sânii ei erau fierbinți în răcoarea undei și apropierea lor de pieptul meu îmi trezea ființa prin toți porii.

     -Mai ții minte? îmi şopti la ureche şi se lipi cu totul de tăria mea, cuprinzându-mă cu picioarele. Miezul ei îmi urmărea linia semeață a mădularului şi simțeam că nu mai pot s-o las să se joace mult cu mine.