De dragul tău... (II) (finalizată)

17. Invitație la masă

     -Cetățeană  Brumă Smaranda, de bună voie și nesilită de nimeni iei în căsătorie pe cetățeanul Albu Sava?

     -Da.

    Vocea ei, răspândind răspunsul în încăperea largă, se lovi de pereții reci şi se desfăcu în zeci de ecouri. Inima mea primea toate sunetele şi le trimitea prin vene, să mă umple de dorința de a o săruta cât mai curând.

     -Cetățene...

     N-am ascultat cuvintele bărbatului din fața noastră. Atenția mea era la viitoarea mea soție. Avea un profil mândru, cu fruntea curbată şi nasul cârn în vânt, iar buzele cărnoase erau date cu un pic de ruj de doamna care îngrijea casa unde stăteam. Ce făcusem bine pe lumea asta de aveam parte de o așa femeie frumoasă?

    Când am simțit lovitura de cot în coaste mi-am dat seama că era rândul meu să răspund.

     -Da, am zis repede, fără sa mă gândesc, și am fost chemați să semnăm în documentele primăriei.

     Martori erau Victor și doamna Mari Vasilescu,  femeia care ne găzduia. Am terminat cu toate şi am ieșit în stradă, să ne întoarcem acasă. Zâmbeam continuu, ca un om beat de fericire. Îl vedeam pe Victor preocupat să stabilească ce urma să facem în clipele următoare, dar mintea mea nu producea niciun gând. Eram îndrăgostit?

     -Plecăm azi, doamnă Mari, spuse Victor. Mergem să ne luăm bagajele și să plătim pentru găzduire.

     -Eu credeam că mai rămâneți..., făcu dezamăgită doamna Mari.

    -Cred că ne înțelegeți că vrem să ajungem mai repede acasă! spun eu, strângând-o lângă mine pe Smaranda.

    Ea nu zicea nimic. Se lăsase luată de după umeri, moale ca o păpușă de pluş. Nu-mi dădeam seama dacă îmi plăcea sau era ceva cu ea... Aproape că nici nu mai simțeam pământul şi nerăbdarea cu care aşteptam să ne întoarcem în sat îmi umplea pieptul tot mai mult şi mă lăsa fără aer.

    -Sigur. Chiar mă bucur că am luat parte la așa un eveniment important din viața voastră..., spuse nostalgică doamna Mari.

     Pe drum am vorbit despre ce aveam de făcut în zilele următoare. Comandantul ne spusese să ne întoarcem în sat şi să ne continuăm activitatea. Urma să vină cineva de la Miliție şi de la Ocol să stabilească vinovații. Până atunci...

     -Cred c-ar trebui să mă întorc în cabană, spun eu cu voce șoptită vazând-o pe Smaranda cum moțăie.  Nu vreau să dau de bănuit primarului că planurile mele s-au schimbat.

    -Atunci te las în drum la marginea pădurii. Am să vin cu calul peste câteva ceasuri.  Ai grijă ce spui! Să fie asa cum ne-am înțeles... ai avut treabă la Ocolul Silvic si eu trebuia să-i cumpăr câte ceva Diței de la oraş.

     Smaranda se ghemuise între noi și moțăia.  Când i-am simțit capul sprijinindu-se pe umărul meu o căldură blândă mi-a pătruns în tot trupul. Aşa cum dormea, cu buzele întredeschise, cu fața relaxată şi buclele jucându-i peste obraz, părea o copilă. Of, făcusem din ea femeia mea și nu știam ce gânduri avea despre mine, ce simțea pentru mine. Inima-mi spunea să sper că va veni curând momentul când o să-mi spună că mă iubește.

     La marginea pădurii m-am dat jos din şaretă. I-am lăsat să meargă acasă, în sat. Mă uitam în urma lor cu jind. Nu după Victor, se-nțelege. Ochii Smarandei mă țintuiau locului. Mă privea ca şi cum aş fi părăsit-o.  Îi explicasem de ce se întoarce singură acasă la buna ei, dar i se vedea pe chip că nu-i convenea.