Gândurile vin.
Gândurile pleacă.
Așa trebuie să fie.
Aceste cuvinte se repetau la nesfârșit in gândurile lui Sarah când ținea arma în mână și apăsa pe trăgaci luând viața unui om. A învățat ce înseamnă să lupți, ce înseamnă să fii singur, cat...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
17. Vechi prietenii
Harry
Vântul era haotic. Crengile goale și sărăcăcioase ale copacilor se împrăștiau și dansau în moduri diferite, fiecare după propria plăcere. Altele stăteau și se înclinau în jos, părând că se supun, iar altele se făleau în sus, fiind mândre de poziția ispititoare pe care corpurile lor o denotă.
Era un sunet ce îmi vâjâia în urechi. Păreau ca niște unde sonore nervoase ce îți zgârie crunt auzul, unele ce îți creează fiori pe șira spinării, exact cum mi se întâmplă și mie acum.
Însă ceea ce am de gând să fac; locul în care mă aflu în acest moment, mă îngrozește teribil. A fost o decizie bine gândită, dezbătută ore în șir de când am ajuns înapoi din Irak. A fost o călătorie dată naibii, dar destul de încântătoare pentru mine.
Sarah este o enigmă ale cărei mistere sunt învăluite în sufletul ei rănit. Acea învăluire o face de neclintit, o piatră ce poate trece peste orice. Acest lucru este destul de incitant pentru mine. Această femeie denotă o frumusețe uimitoare. Cu siguranță întrece frumusețea sexului feminim pe care am văzut-o de când viața mea a luat întorsături. Faptul că își mușcă buzele când e nervoasă, cum își dă ochii peste cap când nu îi convine ceva, când își împreunează mâinile la piept și bate din picior în același timp. Dar mai ales când e emoționată și ochii ei lucesc ca niște perle. Toate aceste mici gesturi insemnificative pe care nu le face conștientă sunt atât de importante pentru mine. Ceea ce ea nu știe, e faptul că îi analizez orice mic detaliu și orice cută de pe frunte ce îi apare când e nedumerită.
Porțile de fier sunt înfiorătoare. Nu am mai vizitat niciodată un asemenea loc. Fenomenul care a completat puzzle-ul teribil de sumbru, au fost picăturile mari de ploaie ce se ivesc de asfalt. Frigul apare, iar hanoracul ce îl am pe mine îmi este insuficient.
Instituția Wyndale era de-a dreptul înspăimântătoare. Am dezbatut ore în șir decizia nebună de a venii aici, sper că nu voi regreta acest lucru, deși deja ceva mă mănâncă în interior. Sper să nu fie regret.
Paznicul ce păzea intrarea în institut se uită suspicios la mine, dar trec pe lângă el, ignorându-l.
Și iată-mă aici! Pe scările spitalului pentru cei cu deficiențe. În fața spitalului de nebuni Wyndale.
Clădirea era construită într-un mod straniu. Se aflau stâlpi ce erau îmbrățișați de flori agățătoare ce erau uscate. Dacă atingeam una, cu siguranță se sfărâma întregul decor ce încălzea stâlpul. Instituția era îngrozitor de mare, mă speria gândul că persoana pe care am venit să o vizitez se află în acest loc. Îmi pot imagina cât de îngrozitor poate fi pentru un suflet și o minte pierdută să trăiască între patru pereți al cărui aer este insuficient și inchis.
