Suflete pereche

Capitolul 10

(Sau lucrurile se schimbă, nu neapărat într-un sens anume)

După două săptămâni lungi de împărțit cu Potter, n-am învățat aproape nimic și în mod clar n-am îngropat securea.

La ore ne ignorăm – e mai degrabă enervant că, atunci când el ridică mâna, o ridică și pe a mea din inerție; aparent, nu e mai rău decât să stăm în aceeași bancă (am încercat să stăm separat – era să-mi rup mâna, făcând-o pe Hermione, care era lângă mine, să râdă).

Noaptea, încercăm să nu ne atingem prea mult, dar nu se întâmplă niciodată cum vrem: ne-am trezit și încâlciți, și îmbrățișați, și separați (alea au fost diminețile în care am crezut că ziua avea să fie bună). De câteva ori, am adormit unul în brațele celuilalt, doar pentru că era mai confortabil decât să ne contorsionăm la limită.

Și, partea cea mai rea, problema a rămas în același stadiu; Ashley și Justin ne-au mai studiat o vreme, pe ascuns, dar au renunțat repede din cauza temelor, a cererilor și a rugăminților noastre să înceteze să ne mai trezească în miezul nopții. Hermione mai aruncă un ochi pe notițele lor când are timp, ceea ce nu e foarte des, din moment ce e pornită rău să învețe pentru N.E.W.T.-uri.

Măcar profesorii nu mai spun nimic despre asta. În prima oră de Farmece, profesorul Flitwick l-a întrebat pe Harry ce caută în clasă. La prima oră de Poțiuni, din neatenție, am ridicat mâna și am fost văzut – profesoara nici nu mă observase înainte și nu dădea semne că ar fi avut s-o facă.

Și acum, în ora de Transfigurări – a cincea, cel puțin –, presimt că vom avea probleme. Doamna profesoară Mendel – o femeie înaltă, de culoare, cu părul castaniu și ochii albaștri, care seamănă cu McGonagall la stilul de predare – ne-a dat ceva de scris de pe tablă și se uită cu buzele strânse la clasă; sincer să fiu, mi se pare cam dură cu detenția. Dacă înainte ora era lejeră, dar puteai învăța totul din clasă, acum nimeni nu mai îndrăznește să miște.

Oricum, Harry continuă să-mi tragă mâna, ca să scrie; înțeleg, din moment ce stânga mea și dreapta lui sunt legate și amândoi suntem dreptaci, dar pergamentul meu nu vrea să stea și nu am nevoie să-mi stric scrisul acum; poate că e un motiv stupid, dar, cum am mai zis, Potter reușește să mă calce pe nervi din cele mai mici lucruri.

Îmi smucesc mâna înapoi, făcându-l să-și mâzgălească foaia.

Harry îmi aruncă o privire enervată înainte să riposteze la fel, aproape rupându-mi pergamentul.

– Potter! șuier eu. Era să–

– Și tu la fel, replică el pe același ton. Am nevoie de mâna mea!

– Și eu de a mea!

– Poți să-ți ții pergamentul cu cotul, mă contrazice el. Eu nu pot să scriu cu stânga.

– Nu știi până nu încerci.

Mă uit urât la fel, cu buzele strânse de furie; asta e, de obicei, fața mea când îl privesc, de fapt.

– Domnule Malfoy!

La auzul glasului imperios, mă întorc cu fața la profesoara Mendel, care se uită resemnată la mine; are privirea aceea înainte să spună că îți vei petrece seara în detenție. Are aceeași privire acum, dar nu prea mă interesează, sincer; că-ți faci temele acolo sau în Camera de Zi, e același lucru pentru mine.

Nu, pe mine mă îngrijorează Harry.

– Detenție! spune ea, schițând un zâmbet satisfăcut. Ora șase, aici.