Suflete pereche

Capitolul 13

(Sau chiar pot vorbi civilizat cu Ron)

– Harry se pricepe la făcut declarații de dragoste, nu?

Hermione îmi face cu ochiul, primind ca răspuns o strâmbătură infantilă. E ori bucuroasă că a avut dreptate privitor la mine și Harry (că suntem suflete pereche), ori bucuroasă că m-am făcut de râs în fața prietenilor mei, roșind ca o fetiță de clasa întâi care primește complimente.

– Da, e cel mai bun, răspund eu ironic, făcând-o să râdă și să mă lovească ușor în braț.

– Hei, omul tocmai și-a mărturisit iubirea pentru tine, ai putea măcar să te prefaci interesat!

– Sunt interesat.

Îmi aruncă o privire sugestivă, făcându-mă să mă înroșesc iar.

– Doar e vorba de mine! continui eu.

– Siiiiigur, răspunde ea încuviințând; sincer să fiu, n-am mai văzut atâta sarcasm la ea de câteva luni bune. Doar... nu-l răni, OK?

Ultima parte a fost serioasă. Simt cum discuția se îndreptă spre un punct sensibil, unul pe care aș vrea să-l evit, dar nu spun nimic legat de asta.

– Mi-ai interzis deja să-l blestem, ai uitat?

Hermione mă lovește ușor în braț.

– Vorbesc serios! spune ea. Ai grijă ce-i spui lui Harry; sunteți prieteni acum, chiar vrei să pierzi asta?

– Bineînțeles că nu.

– Și atunci?

Îmi dau ochii peste cap.

– Hermione, tu chiar crezi că l-aș răni așa pe Harry? replic eu. În plus, a fost doar o provocare; sunt sigur c-o să uite de asta până dimineață. Doar... l-a luat și pe el puțin valul.

Ea privește cu buzele strânse, iar mie îmi piere zâmbetul.

– Draco, a fost pe bune, spune ea. Îl cunosc pe Harry; și tu la fel. Nu ți-ai dat seama că el vorbea serios?

Serios? Imposibil. Am... Am vorbit despre asta; m-a asigurat că nu se poate întâmpla. Mă întreb acum: dacă nu ne apropiam, am mai fi ajuns aici?

Mă simt cumva trădat, dar e prostesc; nu e vina lui. Nici a mea. Nu e vina nimănui; e doar soarta, ceea ce trebuie să se întâmple. Nu-i așa?

Clatin din cap, încercând să-mi controlez respirația.

– Doar am crezut că era beat.

Hermione surâde și mă atinge compătimitor pe braț.

– L-am văzut beat pe Harry – acum e treaz. Sau destul de treaz ca tot ce a spus mai devreme să fie adevărat.

Între timp, am ajuns la Turnul Cercetașilor. Hermione spune parola, iar Doamna Grasă ne lasă să intrăm, mormăind ceva despre „ore târzii" și „mâine dimineață". Apoi ne despărțim; ea ne salută și urcă spre dormitorul fetelor, ceea ce mă lasă singur cu un băiat care mă place și de care sunt legat și un altul care o place pe prietena mea și pe care nu-l sufăr.

Minunat.

– Cum ți s-a părut? îl întreb eu pe Ron; trebuie să fac conversație, nu?

El ridică din umeri.

– Destul de bine. La serile noastre vin mai multe persoane.

Îmi dau ochii peste cap.

– Și la ale noastre, răspund eu. Acum a fost doar un grup restrâns de prieteni.

– A, deci te înțelegi bine cu Daphne, spune Ron cu un zâmbet. Mi s-a părut că ea nu te prea înghite.

– Sentimentul e reciproc. E încă supărată că i-am refuzat invitația la Balul de Crăciun.

Între timp, intrăm în dormitor; ne așezăm pe paturile noastre, apropiate, și continuăm să vorbim, mai încet. Harry se urcă pe perne în spatele meu și stă întins, cu ochii închiși – Whisky-ul-Foc poate fi dur uneori.

– Corect, spune Ron. Ai mers cu Pansy atunci.

– Ca prieteni! replic eu. Planul inițial a fost să nu avem niciunul partener, dar Blaise și-a găsit o fată, deci eu și Pansy am ridicat din umeri și am mers împreună. Ar fi fost același lucru, să mergem ca pereche sau nu, știi? În plus, e destul de posibil ca Pansy să fie lesbiană.

Ron încuviințează râzând.

– Măcar n-ai avut o seară ca a mea. Harry și cu mine le-am luat pe gemenele Patil, dar nici măcar n-am dansat; n-am făcut nimic. Aș fi vrut să merg cu Hermione, dar o invitase deja Krum.

– Eu l-aș fi invitat pe Draco, adaugă Harry din spatele meu. Ar fi fost un început.

– Un început ar fi să taci și să te culci, replic eu, apoi mă întorc spre Ron. Vorbind de Hermione.

Rânjesc și e o adevărată plăcere să-l văd înroșindu-se tot, chiar și urechile; înțeleg de ce Daphne i-a dat provocarea asta lui Harry.

– Cam ce ar fi între tine și ea?

– Cam de când ar fi asta treaba ta? întreabă Ron.

– Cam de când Hermione e prietena mea, răspund eu. Haide, nu-i spun nimic; mai ales pentru că e deja evident că o placi.

Ron îmi evită privirea.

– Știi, spune el uitându-se la Harry, ai și tu pe cineva în spatele tău care te place. Poate te ocupi de el mai întâi.

Apoi își ia haine din cufăr și intră în baie.

Eu mă întorc spre Harry, care stă întins pe spate și privește tavanul; când observă liniștea, își înclină capul și îmi zâmbește. Simt cum mă furnică tot stomacul și încheietura parcă-mi arde, ca și cum lumina ar fi o bucată arzândă de soare.

Mă urc și eu în pat și, cu o mișcare din baghetă, ne-am schimbat hainele; încă le mulțumesc lui Ashley și Justin pentru vraja asta, altfel nu știu ce am fi făcut eu și Harry.

Se ridică și el în capul oaselor și trage perdeaua în dreptul lui, cum fac eu pe partea mea. Sincer să fiu, nu cred că am mai fost atât de încordat înainte; e pur și simplu de parcă tot corpul meu așteaptă ceva, știe că o să se întâmple ceva, vrea să se întâmple ceva.

Mi-e puțin frică de ce ar putea fi acel „ceva".

Îl aud pe Harry punând Farmecul de Tăcere peste pat; ne-am obișnuit să facem asta când dormim în Turnul Cercetașilor, pentru că, aparent, orice mișcare e considerată sex și ar trebui să fie mai silențioasă. N-o să spun nimic, dar Harry are prieteni și colegi ciudați; cu toate că așa se poartă și Blaise, și Pansy.

Sau cel puțin, până de curând. O vreme, n-a mai fost niciun comentariu despre mine și Harry; am vorbit despre Pansy și cât de drăguțe i se par fetele (cât am putut să mă înșel că nu ar vrea o iubită!) și despre Blaise, care încă își caută viitoarea soție (suntem, și noi, și el, destul de siguri că e hetero, dar orice se poate întâmpla).

Mă întorc spre Harry să-i urez și lui o noapte bună – pentru că asta e politicos să faci – și atunci o face.

Mă sărută.