Suflete pereche

Capitolul 14

(Sau lucruri... da... lucruri se întâmplă)

E beat. Harry e beat. E beat și mă sărută și are gust plăcut de alcool și mentă.

Am auzit de fete care își sună foștii iubiți când beau; am auzit de băieți care fac asta de asemenea; am auzit de persoane care se sărută neintenționat, neromantic, doar sub influența Whisky-ului – atâta doar că nu credeam c-o să mă se întâmple mie vreodată.

Cu o mână pe spatele meu și una pe pat, lângă piciorul meu, Harry Potter, Băiatul Care A Supraviețuit, intoxicat cu Whisky-Foc și fără tricou, mă sărută.

N-aș fi crezut c-o să ajung vreodată în ipostaza asta, dar... Oh, Merlin.

Mă trag ușor înapoi, făcându-l pe Harry să scâncească încet; acum sunt chiar recunoscător pentru farmecul ăla.

– Harry, încerc eu. Brățările...

Nu apuc să spun mai mult; Harry mă trage înapoi, unindu-și buzele cu ale mele. Sincer, îmi place, nu știu de ce îmi făceam atâtea griji... Oh. Da, mi-am amintit de părinții mei și toată partea cu omorâtul și dezmoștenitul; gânduri ca astea ucid surprinzător de repede o erecție, ținând cont de poziția în care mă aflu.

Înainte s-o știu, sunt cu spatele pe perne, iar Harry își strecoară o mână pe sub tricoul meu. Îi simt buzele mișcându-i-se într-un zâmbet peste ale mele, iar el se trage ușor înapoi; nu-i văd decât silueta în întuneric și aș vrea acum, mai mult decât oricând, să-i văd fața, cu zâmbetul ăla stupid și ochii ăia ai lui, care probabil sunt acum negri de dorință.

– Ești atât de încordat! spune el, în același timp trecându-și mâna peste abdomenul meu. Relaxează-te, n-o să te rănesc.

Aș vrea să-i spun că știu. Aș vrea să-i spun să ne oprim. Aș vrea să-i spun să discutăm despre asta, poate nu în timp ce el e peste mine. Aș vrea să-i reamintesc, cu un gust amar în gură, că suntem la școală și așa ceva nu se face. Aș vrea să-i spun să continue.

E un amalgam de emoții în mine chiar acum și nu sunt sigur pe care s-o ascult.
Dar în loc să încerc măcar să vorbesc, gem și îmi înclin capul spre stânga când Harry începe să mă sărute pe gât.

– Harry...

Nu cred că am mai avut vocea atât de slabă de la cinci ani, când îmi imploram tatăl să nu mă rănească și să mă ierte pentru orice prostie făcusem; cum am ajuns aici, zău dacă știu, dar nu regret nimic.

Și cine ar fi crezut? Pansy chiar a avut dreptate cu sărutul.

– Harry.

Îl împing ușor în spate, astfel că acum stă drept și încă în poala mea.

– Nu ar trebui să...

Harry se dă jos de pe mine și se așază turcește în stânga mea.

– N-ar trebui să ce? întreabă el.

Mă ridic și eu în capul oaselor.

– Să facem asta! răspund eu. Nu aici și nu acum, cel puțin.

– Atunci când? Ai spus că, dacă suntem suflete pereche, oricum n-ai mai vrea să ai de-a face cu mine după Hogwarts.

Rămân tăcut; nu cred că am regretat ceva ce am spus mai mult în toată viața mea.

– Știu, răspund eu în șoaptă. Dar asta era înainte...

– Înainte de ce?

– Înainte să-mi spui că mă placi, la naiba, Potter!