Suflete pereche

Capitolul 20

(Sau în sfârșit iau atitudine)

– Am făcut-o.

Prietenii mei ridică privirea spre mine, amândoi surprinși de declarația mea. Pansy se uită la Blaise, apoi la mine, în timp ce eu iau loc în fața lor, în continuare zâmbind. Tot zâmbesc de azi-dimineață, de când am căpătat, în sfârșit, curajul care îmi trebuia demult.

– E cumva vorba despre ce cred eu că e vorba? întreabă Pansy sceptică. Pentru că dacă da, atunci sigur ne minți.

– Crezi că aș minți despre asta?

După o clipă, pare că mă aud și eu.

– Bine, aș minți, dar n-o fac, promit.

Cei doi fac schimb de priviri din nou, timp în care Harry și prietenii lui intră în Marea Sală; facem contact vizual câteva secunde, înainte ca el să-mi zâmbească și să se întoarcă la Ron și Hermione. Ne-am înțeles să nu spunem nimănui, dar la naiba, Pansy și Blaise așteaptă asta de luni bune. În plus, sunt sigur că și prietenii lui știu deja.

– OK, poate nu minți, spune Pansy cu grijă.

– Tu vorbești serios? o contrazice Blaise. E clar că ne păcălește cu asta!

– N-aș trage niciun folos din asta, replic eu. Voi sunteți genul care mi-ar face farse doar de dragul de a le face.

Pansy se întoarce spre Blaise.

– Are dreptate aici, să știi, spune ea. Poate chiar a făcut-o.

Blaise clatină din cap.

– Mi se pare imposibil, spune el. Ca încălcarea Legilor Transfigurării sau...

Îmi ridic încheietura stângă.

– Și asta părea imposibil, îl întrerup eu. Și totuși, iată-ne!

Pe fața lui Pansy se așterne un zâmbet.

– Deci crezi că el e?

Șovăitor, încuviințez. Îl plac mult de tot pe Harry și știu că și el pe mine, plus că mai sunt și acele două luni în care am fost legați unul de altul din cauza brățărilor, dar nu trebuie să exclud varianta că asta ar putea fi trecător. Doar o etapă pentru că așa mi-a fost soarta. Poate că sufletul meu pereche nu e el, ci e alt băiat sau altă fată sau poate nici măcar nu e la Hogwarts.

Dar alung gândul ăsta rapid; fix asta nu-mi trebuie, cu o zi înainte de întâlnire.

Zâmbetul lui Pansy se lărgește.

– Știam eu, spune ea mândră. Stai calm, Draco, o să fie bine. Suntem alături de tine, nu uita asta. Și noi, și Hermione. OK?

Încuviințez de câteva ori, zâmbind la rândul meu.

– Mulțumesc, apreciez mult. Poate chiar o să vă înțelegeți toți?

Pansy se strâmbă discret.

– Nu întinde coarda, spune ea zâmbind.

*

Cum nu mergem în Hogsmeade decât peste două săptămâni, o să ne întâlnim pe malul lacului. Cum suntem încă la castel, nu m-am sinchisit să mă pregătesc – la modul că nu m-am îmbrăcat într-un costum și nu am stat o oră întreagă să-mi aranjez părul.

Nici măcar nu mai sunt sigur că e o întâlnire. Pare că e mai mult o ieșire pe malul lacului pentru că asta fac prietenii.

Dar nu cred că e cazul nostru; eu și Harry am trecut de faza de prieteni. Acum suntem undeva între asta și iubiți; e etapa aceea ciudată în care ne placem, dar nu suntem împreună, dar vrem să fim și ieșim și ne sărutăm, dar apoi ne purtăm de parcă nimic nu s-a întâmplat.

La naiba dacă nu vreau să trec și peste asta și să-mi pot vedea de restul anului într-o relație sau nu, dar fără probleme de genul ăsta.

Gândurile astea îmi consumă drumul spre locul de întâlnire, astfel că mă trezesc în fața unei sălcii, singur în întuneric, cu lacul în dreapta. Aprind bagheta cu o mișcare scurtă și mă sprijin de trunchiul bătrân al copacului, așteptându-mi posibil iubit? Prietenul? Pe Harry – așteptându-l pe Harry.

În sfârșit, el își face apariția cinci minute mai târziu. Am stabilit ora opt, dar nu m-am așteptat niciodată ca el să ajungă la timp.

– Hei, mă salută el trăgându-și sufletul; judecând după asta, pot să spun că a alergat până aici. Îmi pare rău c-am întârziat.

Dau din mâna a lehamite, neputând să-mi rețin zâmbetul.

– Nu face nimic. Mă uit la el din cap până în picioare, pe jumătate admirându-l, pe jumătate studiindu-i ținuta: un tricou alb, jeanși și adidași, la care se adaugă un ceas la mână. Să înțeleg că Hermione ți-a ales hainele?

Sunt haine de Încuiat. Știu când le văd, mai ales de anul ăsta și mai ales pentru că și eu le port acum, la cererea lui Pansy (care a fost doar mesagerul lui Hermione) – un tricou cenușiu, jeanși negri și obișnuiții mei pantofi, pentru că altceva nu cred că am la Hogwarts.

Pot să observ o schimbare de culoare pe chipul lui Harry.

– Uh... da? Nu puteam să vin în uniformă.

– Nu puteai nici să-ți aranjezi părul, văd. Îmi trec o mână prin dezordinea lui brunetă, făcându-l să roșească și mai tare. Dar e frumos așa. E stilul tău.

– Mulțumesc... presupun.

Râd scurt, retrăgându-mi mâna.

– Voiam să spun că am observat că Hermione și Ron știu de întâlnirea noastră, explic eu. Stai calm, și Pansy și Blaise au aflat. E ciudat cum orice vrem să ținem secret se află aproape imediat.

– De parcă tu nu vorbești cu prietenii tăi despre noi, replică Harry. Acum haide, nu aici o să ne petrecem seara.

– Atunci unde? întreb eu confuz. Nu mai...

– Doar urmează-mă.

Mă ia de mână – și eu îmi pierd concentrarea pentru o clipă, astfel că bagheta mea se stinge și noi rămânem pe întuneric – și mă conduce spre Salcia Bătăușă, judecând după mănunchiurile de ramuri care flutură prin aer.

Harry îmi dă drumul și se avântă spre copac înainte ca eu măcar să pot spune ceva. Apasă pe rădăcină, iar salcia împietrește. Apoi îmi face semn să mă apropii și se ghemuiește, descoperind ceva care arată ca o vizuină de iepure.

– Harry?

– E în regulă, spune el, întorcându-se spre mine. E sigur. Ai încredere în mine?

– Bineînțeles că am, dar măcar poți să-mi spui unde mă duci?

– Aș strica surpriza.

Apoi se împinge și alunecă sub pământ.