Suflete pereche

Capitolul 19

(Sau e mai bine, cu mult mai bine)

Înainte să-mi dau seama, gura lui e peste a mea și mâna mea în părul lui și a lui peste corpul meu și totul pare să se topească în jurul nostru.

Nu mi-am dat seama cât de tare voiam asta. Cât de dor mi-a fost de el și de săruturi și de pasiunea lui și de orice se leagă de asta. Poate că am mai spus-o o dată, cred că și lui, dar Harry e ca un drog pentru mine. E drogul meu și numai al meu și aș vrea să nu fiu nevoit să renunț la el într-o zi.

– Ar...

Încerc să vorbesc printre gemete și atingeri, dar încep să mă încred din ce în ce mai puțin în propria-mi gură ca să pronunțe cuvinte și să formuleze propoziții normale.

Harry se desprinde de mine și se uită încruntat la mine.

– Dacă spui că ar trebui să ne oprim, o să te blestem.

Zâmbesc, în ciuda figurii mai-puțin-fericită a lui Harry.

– Ar trebui să facem asta mai des.

Înainte ca Harry să răspundă, îl sărut, mușcând și sugându-i buza de jos. El geme și eu o simt în tot corpul, dar apoi se desprinde din sărut, respirând adânc, și clatină din cap.

– Cum se face că ultima dată te îngrijorai?

– Mă îngrijoram? Cum adică?

– Spuneai că eram beat. Că părinții tăi te-ar omorî dacă ar afla. Că nu se cuvine pentru că suntem la școală. Că cineva ne-ar putea prinde.

Surâd, apoi ridic din umeri nonșalant.

– Cum se întoarce roata, spun eu zâmbind.

Harry îmi zâmbește înapoi, apoi dă să se apropie, dar se oprește și se uită la mine.

– Și asta înseamnă... Înghite în sec, căutându-și cuvintele. Că o să fim împreună?

E rândul meu să ezit, coborându-mi privirea și luându-mi încet mâna din părul lui.

– Nu știu, răspund dintr-o suflare.

Câteva clipe de liniște.

– Atunci de ce mai sunt aici? întreabă Harry.

– De ce mai ești aici? Clatin din cap. Asta e profund.

– Știi la ce mă refeream.

Oftez și îi evit privirea pentru câteva secunde, căutându-mi cuvintele cu atenție. Mi se pare totul fragil, ca de sticlă; de parcă într-o secundă Harry e peste mine și în următoarea a dispărut ca și cum nici n-ar fi fost aici.

– Da, știu, răspund eu. Dar zău, nu știu de ce ești aici. Nici nu știu cum am ajuns așa. Nici nu știu ce o să facem mai departe. Eu doar vreau să se întâmple; aici și acum.

– Nu... Nu știu.

Și a dispărut. Harry se retrage și se așază în stânga mea, trecându-și o mână prin păr. Aș vrea să mă ridic și eu, dar simt că dacă aș face-o, ar fi un ultim „Nu". Ultimul pas care să strige că nimic n-o să se întâmple între mine și Harry în seara asta, de parcă ridicat, n-aș mai avea același tupeu. E ca și cum ar fi doi Draco: unul care vrea cu inima și altul care gândește rațional.

Aș vrea să fiu primul, dar Harry avea dreptate. Ce o să fie după? O să-l îndepărtez iar? O să ne apropiem în sfârșit? O să rămânem la fel, fără niciun cuvânt în plus? Nu știu. Nu știu și asta mai mult mă sperie.

– Nici eu. Vocea mea pare auzită de departe, mică și temătoare. Dar asta nu înseamnă că ar trebui să ne oprim.

Încerc un zâmbet, dar privirea lui Harry îl ucide în următoarea secundă.

– Roata chiar s-a întors, nu-i așa?

Mă ridic la rândul meu – aproape involuntar, jur – și zâmbesc, de data asta sincer.

– Și asta nu e bine? întreb eu. Poate că ne-ar trebui puțină schimbare.

– La ce te referi?

Mă apropii puțin de el, privindu-l direct în ochii ca de smarald.

– Spun că ar trebui să mă schimb și să-mi înving frica de proprii părinți ca să pot fi cu tine. Fiindcă... sunt destul de sigur că asta e ce vreau.

Harry surâde și sincer? Cred că m-am îndrăgostit din nou de el. De râsetul ăla inocent și simplu. Aș putea să-l pot auzi în fiecare zi și nu m-aș sătura, jur; și cât aș vrea să se întâmple asta într-o zi...

În următoarea secundă, ne sărutăm iar și nu mai e atâta foc, de parcă o parte din pasiune s-a dus și o alta a fost închisă undeva înăuntrul nostru; sărutul ăsta e simplu, e ușor, e plin de iubire și e ce vreau să simt pentru restul vieții mele. E acel ceva pe care toți ar trebui ar trebui să-l simtă la un moment dat și simt – nu, știu – că doar Harry îmi poate oferi mie asta.

Ne desprindem încet, aerul rece întâlnindu-mi buzele cu cruzime; dar a meritat.

– Și acum?

Vocea lui Harry e aproape șoptită, de parcă a uitat de Farmecul de Tăcere.

– E destul de târziu, răspund eu.

– Da, ar cam trebui să mă întorc în Turnul Cercetașilor, adaugă el, îndepărtându-se puțin.

Clatin din cap râzând.

– Nu la asta m-am referit, spun eu. Merlin, de ce ai crede că aș vrea să pleci?

Harry ridică o sprânceană.

– Tu chiar m-ai întrebat asta?

Îmi mușc buza de jos câteva secunde.

– Nu? Clatin din cap din nou. Ce voiam să spun e că...

De ce îmi vine atât de greu s-o spun? Mă simt ca la început, când mă temeam că orice propoziție ar fi putut fi interpretată greșit.

– Că aș putea dormi aici în noaptea asta?

Încuviințez, incapabil să-mi deschid gura ca să-mi termin propria frază. Dar zâmbesc; Harry s-a prins ce voiam să spun și poate că așa suntem meniți să funcționăm.

– Dar să știi că o să plec devreme înapoi în camera mea, continuă el, întinzându-se lângă mine și luându-mă de mână. Lumina se contopește iarăși și eu o privesc leneș, simțind cum mă cuprinde un sentiment plăcut de calm și oboseală; în sfârșit am în brațele cui să adorm.

– Știu, răspund eu, închizând apoi ochii. Dar asta nu înseamnă că n-o să ne vedem la ore sau după aceea.

Îl aud pe Harry surâzând și schițez un zâmbet la rândul meu, cu toate că simt cum somnul revine.

– Exact. O pauză scurtă și respirațiile profunde ale băieților din dormitor. Deci suntem bine?

– Închide ochii și culcă-te, Potter.

Și asta se mai aude între noi înainte să-i simt brațele lui Harry în jurul meu. Da, în brațele lui adorm; și al naibii să fiu dacă regret ceva.