Suflete pereche

Capitolul 17

Vino la ora 11 pe malul lacului.

Scrisul e al lui Ron, ideea a lui Hermione, dar intenția a lui Harry.

Am primit biletul acum câteva minute, în timp ce scriam la un eseu. Atât eu, cât și Pansy și Blaise, l-am studiat, încercând să ne dăm seama ce mai vrea el de la mine.

– Poate vrea să vă împăcați, sugerează Pansy plină de speranță – poate că vrea doar ca totul să fie bine ca ea să nu mai fie de vină pentru asta. Sunteți suflete pereche, în numele lui Merlin!

– Poate vrea să continuați cearta, spune Blaise. De când îl știm noi pe Harry să-și ceară scuze?

– Da, dar Hermione i-a dictat scrisoarea, îl contrazice Pansy. Poate ea l-a făcut să-și ceară scuze.

– M-aș îndoi că ea o să fie acolo, intervin eu, lăsându-mă pe spate în fotoliu. Harry poate să continue cearta și apoi s-o mintă pe Hermione că totul a fost bine; n-ar fi prima dată. Și Blaise are dreptate – Harry și-a cerut scuze de la mine numai o dată și nu cred c-o s-o mai facă din nou.

Blaise se întoarce spre Pansy și o privește cu un zâmbet superior.

– Dar...

– Nu mai sunt așa de sigur că suntem suflete pereche, o întrerup eu.

– Ați fost legați!

– Din altă cauză! N-are cum să fie asta. Vraja asta n-ar fi atât de crudă încât să mă lege de cineva cu care nu pot f!

Pansy mă privește, furia evidentă în ochii ei.

– Crezi? replică ea, apoi se ridică brusc și își îndreptă spatele. Bine că ți-ai amintit de mine, care mă aflu în exact aceeași situație ca tine!

Apoi se întoarce și pleacă în dormitorul fetelor cu pași apăsați. Blaise se uită la mine și mă întreabă:

– Și ce ai de gând să faci?

– Legat de Pansy sau legat de Harry?

– Legat de Harry, răspunde el. De Pansy mă ocup eu, iar tu o să-i ceri scuze mâine dimineață; cred că i-ai făcut destule pentru o zi.

– Nu i-am făcut nimic! protestez eu.

– Știai că nici părinții ei n-ar fi de acord cu Tracey, dar te-ai concentrat pe propria problemă. Se ridică și el de pe canapea. Ai face bine ca măcar s-o rezolvi.
Apoi pleacă la rândul lui spre dormitorul fetelor, lăsându-mă singur în Camera de Zi.

*

Silueta de pe malul lacului e cu siguranță a lui Harry.

Mă apropii cu pași silențioși și mă așez lângă el; dacă s-ar întinde, m-ar putea lua de mână fără probleme, dar măcar acum își dă când ceva e prea mult. Dacă ar fi știut asta în sala aceea de clasă, n-am mai fi fost în situația asta, dar las să treacă de la mine.

– Draco! spune el, întorcându-se spre mine. Nu... Nu credeam c-ai să vii.

Ridic o sprânceană.

– Adică vrei să plec?

– Nu! se grăbește el să răspundă. Nu, bineînțeles. Vreau doar să îndrept situația.

– S-o îndrepți, repet eu. Și cum ai de gând să faci asta, mai exact?

Pentru o clipă, inima îmi stă în loc, gândindu-mă că Harry doar s-ar putea apropia să mă sărute. Nu aș refuza și o știu – asta e ce mă deranjează; că încerc să mă detașez de el, cu toate că vraja ar fi într-atât de crudă – în ciuda lucrurilor pe care i le-am spus lui Pansy –, că încerc să mă conving că nu e el cel cu care sunt menit să-mi petrec restul vieții.