Suflete pereche

Capitolul 21

(Sau asta e cea mai frumoasă – și singura – întâlnire din viața mea)

Îl urmez pe Harry prin vizuina de iepuri, care se deschide într-un tunel; nu mă așteptam la asta. Nu știu la ce mă așteptăm. Știu doar că aterizez direct pe pământul umed.

Harry stă în dreapta mea, cu bagheta aprinsă și un zâmbet pe față. Mă încrunt și îi apuc mâna întinsă, ajutându-mă să mă ridic.

– Nu mi-ai spus că o să aterizez aici, mă apăr eu.

Tunelul, săpat neregulat în pământ, e suficient de înalt ca amândoi să putem sta în picioare și lat cât pentru două persoane. Pe pereții laterali, ca niște cicatrici, sunt semne, zgârieturi, parcă făcute de o bestie; toate lăsate demult aici, dar unele mai vechi decât altele – și încă vizibile.

Dau să mă apropii de un perete ca să le pot vedea mai bine, dar Harry se aude din spatele meu:

– Aici venea profesorul Lupin în nopțile cu lună plină.

Trebuia să știu – ce altceva ar fi putut să fie?

– Și de asta m-ai adus aici? replic eu. Să-mi reamintești că un vârcolac ne-a învățat magie un an întreg?

Harry se încruntă.

– Am spus ceva care să te supere? întreabă el.

Sunt pregătit să răspund, dar inspir adânc și mă calmez puțin; nici măcar nu știu de ce eram așa de supărat. Amândoi vrem să evităm o ceartă și nu avem niciun motiv să cauzăm una.

– Nu, e totul bine, răspund eu. Îmi pare rău, presupun. O pauză de câteva secunde. Mergem?

– Sigur.

Harry o ia în față și mă conduce mai departe în tunel; încep să mă simt puțin claustrofobic, dar nu are sens. Am încredere în el. Nu m-ar duce într-un tunel săpat sub Salcia Bătăușă doar ca să mă lase aici îngropat de viu.

După o bună bucată de timp, tunelul se termină brusc într-o scară prinsă precar de peretele din față; Harry nu se oprește și se întoarce spre mine, cu o mână pe scară și în cealaltă ținându-și bagheta.

– Mai trebuie doar să urcăm scara și am ajuns, spune el. Sau dacă preferi să rămâi aici...

Râd scurt și el la fel și brusc, atmosfera s-a detensionat.

– Doar mișcă-te, răspund eu.

Harry își stinge bagheta și ultimul lucru înainte de beznă e rânjetul lui. Urcă, urmat de mine, și mă trezesc într-un fel de hol din lemn; pe dreapta se află o ușă întredeschisă, prin crăpătura căreia nu pot vedea decât o draperie roșie sfâșiată, iar în față este o coloană de scări care duce atât mai sus, cât și mai jos.

În stânga e beznă – nu știu dacă holul se continuă sau nu și nu sunt sigur dacă vreau să aflu.

– Ce e asta? întreb eu uitându-mă la Harry, care și-a aprins bagheta între timp.

– Urlet de noapte, explică el zâmbindu-mi. Urmează-mă!

Și o ia în stânga. Cu un oftat, merg după el.

Încăperea în care ajungem se termină brusc în aer, ca și cum clădirea ar fi fost mușcată; jos se văd dealurie, pădurea și... Hogsmeade. Un sat mic și vesel, cu lumini la fiecare casă. Seamănă cu un peisaj de Crăciun, cu toate că e mijlocul primăverii – toate sclipirile sunt verzi sau roșii, albastre sau aurii, de parcă oamenii și-ar aprinde baghetele special ca noi să le putem vedea de aici.