Fiica Diavolului 🔞

Capitolul 29

Tata! Tata!!! Era tata!!!!

Instantaneu sau din reflex, habar n-am, m-am ridicat în picioare și am izbit ușa toaletei cu tenisul, făcându-i pe amândoi să se întoarcă spre mine. Alice cu o privire ușurată, iar el cu o privire panicată, dar bine ascunsă de un zâmbet sadic.

- Și cine ești tu, frumoasă domnișoară? mă întrebă el, zâmbind cuceritor, iar eu m-am încruntat nervoasă și l-am luat de gulerul cămășii, ridicându-l ușor de la sol și izbindu-l într-unul dintre pereți.

- Cine sunt! Cine sunt!?!? Te omor Lucifer!!!

- Ușurel drăguță! Apropo cum te numești?

- Ar trebui să știi, așa-i tată?

Privirea îi îngheță pe mine, iar mie albul ochilor îmi devenise roșu. Eram atât de nervoasă încât oglinda băii s-a spart doar când am strâns pumnul! Îl puteam omorî în sfârșit dacă mai canalizam destulă furie!

- După atâția ani...

- Ce?! După atâția ani ce?!?! Ai venit cu gânduri de pace?!?! Dacă ai fi muritor pentru o secundă jur că te-aș omorî cu mâna mea și n-aș regreta!!! i-am urlat în față și i-am lovit mandibula cu piciorul, propulsându-i capul în perete.

- Alexa, scumpo, hai să vorbim!

Dacă mai îmi zicea o dată, scumpo, se putea considera un porc la tăiere. Tremuram de draci, pumnii mi se mișcau violent pe loc, cerând fața lui între cartilajele mele. Simțeam cum pe față mi se scurge un lichid, dar avea culoarea roșie, iar lacrimi nu puteau fi.

Să fiu a naibii! Ăsta îi sânge!

Mi-am șters sângele de la ochi, apoi am văzut negru și m-am orientat ca un orb spre el, cărându-i pumni și picioare, ore întregi, până furia mi se domolise, iar vederea îmi reveni. Stătea lat la picioarele mele, dar știam că nu-i va lua mult până să se trezească, așa că am smuls lănțișorul cu cruce al lui Alice, deși mă ardeau palmele din cauza lui. I l-am băgat în gură, apoi i-am agitat fața până când l-a înghițit.

Na! Mori cu el înăuntru, nenorocitule!

M-am întors spre Alice, care stătea fără nici-o expresie și mă privea, amintindu-și probabil de prima ei prietenă, căreia îi scosese peri albi, doar ca să se distreze.

Am strâns din dinți și pumni și am trecut pe lângă ea, încercând să ies, dar mă prinse de picior. Se uita la mine cu o privire tristă și cerșind parcă după ajutor, dar rămăsesem rece.

- I-ați mâna de pe mine! am mârâit sperând să nu izbucnesc.

- Lex eu...

- Ce?! Ce?! Lex ce?!

- Iartă-mă! șopti ea cu o voce stinsă, iar asta mi-a oprit toți nervii pe loc.

Am expirat pe nări, închizându-mi ochii.

- Ți se pare că mi-ai făcut atâta bine încât să te iert? Mi-ai scos peri albi de aproape zece ani, Alice! Zece ani, la naiba!!!

- Dar de ce? Tu m-ai părăsit!

- Eu?! Când dracu te-am părăsit eu?!

- Când ai plecat acum 10 ani, iar Philip mi-a spus că ai decis să-ți lași viața în urmă!

- Ce am făcut eu?! am urlat râzând nervoasă. Da! Mi-am lăsat viața în urmă când am fost închisă într-o nenorocită de școală de corecție! Și când am vrut să mă întorc tu și cu Jack ați aranjat răpirea mea, așa că da! Mi-am lăsat viața în urmă, știi? Nu am încercat deloc să te caut în ăștia 10 ani ca să mă asigur că ești bine! Nu am făcut nimic! Ai dreptate! Mulțumită?! am urlat ridicând volumul la fiecare cuvânt.