Acum că florile au înflorit, iar peisajul grădinilor este un adevărat mozaic, ceva lipsește... Mii de nuanțe, mii de vise se aștern armonios. Crengile copacilor se înalță spre cerul albastru. Albastrul care înlocuiește marea infinită. Infinitul amintirilor în care te pierzi, uneori. Roua care se află pe petalele florilor este mângâiată de razele soarelui, picăturile care creează un cer terestru. Stelele au coborât pe petalele florilor fine, acestea strălucind mitic. Dar ceva lipsește... Albinele zâmzăie spre nectarul florilor creând simfonia care te hipnotizează...
Dar fluturii, fluturii de ce nu zboară unde trebuie? Ei sunt în stomacul meu. Prezenți aici, de când am descoperit un alt univers. Zboară haotic, inversând cerul cu pământul. Acum copacii au rădăcinile fixate în norii pufoși, iar florile au făcut o călătorie spre spațiu, unde s-au pierdut și nu mai știu să se întoarcă. Luând locul stelelor, ele au căzut toate, la mine în suflet. Înauntrul meu, acolo unde fluturii se zbat să găsească floarea perfectă pe care să se așeze. Nu mai văd culori, însă nici nu trebe. Cu ochii închiși iți urmez chemarea. O puternică vrajă pe care ai lansat-o asupra mea în acea zi. Vraja care mi-a adus fluturii.
Fluturii obsedați, nu vor să mai părăsească acest loc. Aripile lor mă apropie, nu de cer. Nici de pământ, ci doar mai profund, spre sentiment. Ele dau culoare noii lumi, care nu are niciun sens. Trăind într-un univers nou, în care exteriorul e gri, iar interiorul este color, mă face dependent. Dependent de tine. Depărtarea distruge culorile, fizice. Însă fluturii aduc culorile abstracte, pierdute, amestecate într-un tablou euforic. Un tablou pictat cu ochii închiși, pictat cu sufeltul, condus de fluturi, spre noi. Atingerea ta îmi va colora lumea, cea exterioară alături de cea interioară.
