Odaia era scufundată în lumină, soarele amiezii intră leneș în încăpere strecurându-se grijuliu prin perdeaua care acoperă complet geamul, ca un scut protector... protector de ceva. Deodată se deschise ușa și bunicii intrară în odaie. Veseli, însă îmbrăcați în negru. Aveau în mână o carte... O carte care după ce m-am apropiat, era un album cu poze. Sute, sau chiar mii de momente imortalizate, unele vesele altele triste sau nostalgice. Însă fiecare moment fie chiar și cel mai trist avea farmecul lui. Bunicii au început să aranjeze pozele pe jos, într-o ordine ascendentă, de la naștere până la moarte. Pozele erau întinse pe jos, iar în mijloc era una mai mare, în care apărea toată familia, printre momentele trăite de ei. N-au observat prezența mea, sau eu pe al lor pentru că pozele îmi luaseră toată atenția. Oricum, timpul trecea, trecea miraculos de rapid, în poze, și nu doar. Cu o singura clipire odaia a rămas goală. Voiam să ridic o poză, însă nu puteam, îmi era imposibil să iau o poza în mână, s-o ating. Încercam din răsputeri să ridic poza, să o văd mai bine. Până când, apare ea, se oprise în fața ușii, învăluită puternic de lumina albă a soarelui... Îmi făcuse un semn cu mâna, pătată de timp, să las poza jos. Se apropie și-i puteam vedea mai bine ochii îmbătrâniți, dar la fel de frumoși și plini de iubire. Îmi spuse; dacă în viața te focusezi doar pe probleme, nu vei mai avea timp să trăiești celelalte momente frumoase. Pozele dispărută la fel și bunica. Aveam în mână o singură poză... Poza ei, după care poza ei se transformă într-o poză cu mine și cu ea, rând pe rând, arătând toate momentele petrecute de-a lungul timpului împreună. Îmi amintisem de atâtea momente împărtășite, de atâtea lucruri învățate de la ea... Până când dispăruse din poză și se făcu albă. Pozele de pe jos apăruseră cu toate amintirile tipărite pe ele și îmi dădusem seama că bunicii ne învață orice. Mai puțin cum să trăim fără ei
