Privim cerul din balconul mansardei îngrămădită. Îngiesuiți într-un metru, unde mai existau și flori eram lipiți, însă nu aș schimba acest colț de rai pentru nimic. Acest colțișor ne apropie, inima mea e lângă inima lui, când privim cerul care are mii de nuanțe de gri. Griul norilor din luna iunie parcă deprimă puțin lumea, nu putem privi soarele iar miile de picături stoarse exagerat din nori înmoaie pământul.
E vreme de plâns, de stat în casă. Însă de ce să asociezi asta cu tristețea. El are niște mâini magice. În câteva ore putea să dea viață unei pânze albe. Așa cum a făcut cu zecile de tablouri pictate, care au dat magie micului apartament. Holurile văruite alb, abia că nu se mai vedeau, multitudinea de tablouri, așezate la milimetru, unul lângă celălalt a creat, parcă, o nouă tencuială.
Magia fizică ajută mult, liniștea serii, când se aud picurii de apă obosiți căzând pe acopeirș, mai exact pe țiglele vechi. Creau sinfonia perfectă în care te puteai detașa. Stând pe sofa, urmarind cu ochii mișcările lui lente. Parcă e o felină în mijlocul unei scene de vânătoare. Atent, atentă. Să nu-i scape niciun detaliu. Diferența este finalul. El rămânând calm, iar felina intrând într-o adrenalină maximă. Însă ambii ajung iarăși la un punct comun; mândria rezultatului, hrana și mica operă de artă. Terminarea se lasă cu un sărut profund, care îmi încălzește trupul, chiar dacă afară nu sunt temperaturi de iunie.
