Insomnii. Nu, nu sunt doar nopți nedormite. Sunt niște sentimente lovite. Lovite, de amintiri, emoții și fluturi care schimbă ziua în noapte. Luna, când răsare ea, parcă aduce un fior. E ca ultima zi de vară, atunci când știi ca nu ai făcut multe pentru sufletul tău nici vara asta. Insomniile ciudate, când ești obosit, dar ceva te lovește în inimă. Nu vrei să te mai gândești la acea persoană. Însă inima nu e de acord, cazi.
Alergi în neștire spre somn, însă nu știi dacă te va prinde acum, sau doar la răsărit. Nu merită toate aceste amintiri plătite cu insomnii. Nu, ai vrea sa fie totul mai alb. Alb ca luna, mare și clară. Însă aici nu e clar nimic. Dar tu vrei sa fie totul bine, cum visai când erai doar un copil.
Cazi într-o amorțeală. Nu știi sigur dacă ești treaz sau începi să vizezi. Simți durere și frică. Astfel știi că nu e vis, e un coșmar, real. Un coșmar din care nu te poți trezi pentru a pune punct durerii. Nu poți pentru că ești treaz deja. Nu poți să revii la realitate din acel coșmar pentru că aceasta este realitatea. Însă nu poți nici dormi ca să uiți de realitate, de sentimente. Insomniile te împiedică.
Ai nevoie de timp, timpul face multe. Da, timpul face, dacă acționezi. Ai nevoie de el ca să te întorci la visele tale, la nopțiile dormite... La o nouă poveste. Însă pe geam intră lumină, luna pleacă și răsăritul nu va întârzia mult să apară. Pleoapele tale parcă se apropie și te lași răpit de o nouă partidă de amintiri, dar de această dată în vise, vise despre insomniile grele. Căci frumosul l-ai uitat.
