Când te prinde răsăritul cu gândul de ieri, îți dai seama că nu mai sunt aceași nori. Norii pe care puteai zbura cândva ci cei care îți acoperă povestea deși ești cu ochii închiși. Lângă sticla de vin spartă și otrava din care sorbeam fericirea. Spartă din cauza gândurilor blurate, din cauza războaielor pierdute...
De la noi pașii tăi s-au transformat în voi. Eu am rămas aici, tu ai ales să ne lași, nu ai mai rămas o clipă sub cerul spulberat pe care l-ai lăsat.
Oare ce suntem noi, ce am fost noi. Cum priveam înainte cerul împrună, iar acum privesc doar paharul, cu zile lipsite de zâmbete. Cu urmele pierdute intr-un labirint, eu nu mai găsesc ieșirea.
