La început nu aveam prea multe. Însă aveam totul. Locuiam într-o chirie care se afla la mansarsda unei clădiri clasice, construită în perioada interbelică. Cu fereastră pe acoperiș ne uitam seară de seară spre stelele care parcă sclipeau tot mai mult pe zi ce trece. Ușa gigantică cu deschidere spre holul de la casa scării era greoaie. Cu niște cumpărături în mână încercâd să deschid ușa, masivă, părea imposibil. Însă o forță masculină apare din spate și ușa se deschide instant, scârțâind, lemnul vechi. Fără lift, până la etajul 4, plus încă 10 scări pentru a ajunge la mansarda noastră, treptele păreau interminabile, când eram singură. Însă cu tine, când nu mai puteam și mă luai în brațe era cel mai bun lift. Nopțile ploioase, când cerul plângea tu făceai să ma simt fericită, în contrast cu vremea. Spunându-mi că maine vor apărea și stelele, mult mai slipitoare ca ieri. Uneori, vara, urcam pe acoperiș, cu ciocolata cladă sau o stică de rom, priveam orașul. Orașul luminat care părea un cer cu mii de stele, bineînțeles, mult mai fad decât cerul nocturn pictat cu miliarde și miliarde de stele. Miliarde de sentimnete, miliarde de momente pictate ca un tatuaj pe sufletele noastre.
