PREDESTINARE

- 16 -

Prezent

– 15 iulie 2019 –

Ochii Anastasiei rătăceau printre puncte invizibile pe tavan. Își petrecuse noaptea pe canapea, în sufragerie. Nu a putut să doarmă lângă Henry. Nu a vrut să stea nici o secundă lângă el după cuvintele cu care a înjunghiat-o aseară. Durerea pe care a simțit-o a fost la fel ca atunci, cu opt ani în urmă, când lama cuțitului a străpuns-o pentru prima dată. Acum nu a fost o rană fizică, dar durerea era la fel de mare, la fel de paralizantă.

Nu a dormit deloc. Nu a putut. De fiecare dată când pleoapele i se închideau, imagini de atunci îi apăreau în minte. Totul se proiecta peste pleoapele ei cu fiecare închidere, cu fiecare clipire eclipsată de întuneric. Iar atunci când le ținea deschise, îi auzea. Cuvintele grele, jignirile, înjurăturile și blestemele mamei ei. Nu a vrut să creadă în ele, dar încetul cu încetul, păreau să o cuprindă. Psihic și emoțional. Nu avea nici o șansă la fericire. A vrut, a crezut, a sperat, dar așa cum vocea Kristei răsuna agresiv printre visele ei, așa se și întâmpla. La naiba cu șansa ei, nu avea să fie niciodată fericită cu adevărat. Totul era doar o fațadă, o iluzie.

Cămașa de pijama îi era ridicată peste abdomen, lăsându-i pielea expusă. Își trecea degetele încet peste cicatricea lungă, palpând, evocând, căutându-i limitele. Propriile limite. Încă o durea și se simțea străpunsă la fiecare atingere. O dublă străpungere, urmând să își creeze singură o a treia. Una toxică, care urma să îi îmbolnăvească mintea și inima dacă s-ar lăsa influențată îndeajuns.

Și-a coborât degetele în jos, spre pelvis, unde cicatricea ei se extinsese cu câțiva ani în urmă. Deși, pentru ea, amintirea era încă recentă. Durerea a început în acea noapte de treisprezece, din mâna părinților ei, și s-a finalizat într-o altă noapte de treisprezece. Una mai întunecată decât prima. Una în care toate șansele ei chiar se terminaseră. Noaptea care l-a transformat pe Henry în bărbatul care este acum. Noaptea în care fătul din pântecul ei, a încetat să mai existe.

La cinci ani de la incidentul cu părinții ei, și la trei ani de la nunta cu Henry, Anastasia a rămas însărcinată, dar nu o știa atunci. Era atât de ocupată cu facultatea, licența, stagiile de practică, stresul permanent cu Henry și îngrijorările pe care le purta pentru el, încât nu a sesizat transformările corpului ei și nici faptul că ciclul menstrual întârzia de tot mai multe zile. Până în data de treisprezece iunie doua mii șaisprezece, când s-a trezit în mijlocul nopții într-o baltă de sânge. A fost conștientă doar pentru câteva minute, până când pierderea cantității mari de sânge a făcut-o să leșine în brațele lui Henry. Se trezise amețită și confuză a doua zi, într-un pat de spital și cu fire conectate peste tot pe corpul ei. Anestezia dispărea și durerea din pântec se resimțea tot mai puternic. Era o durere cunoscută. Auzea bipuitul constant al aparaturilor medicale din jurul ei, și după ce a deschis ochii, l-a recunoscut pe Henry stând nemișcat în fața ferestrei, privind gânditor spre cer. O bântuia și acum acea imagine a soțului ei, imaginea lui din profil în care stătea drept și impunător, cu brațele încrucișate la piept și fața încruntată. Nu a știut atunci, dar acum știa că acela a fost momentul în care Henry a încetat să mai fie omul pe care îl știuse înainte de acea zi.

Și-a plasat ambele mâini peste cicatricea abdominală, și a închis ochii strâns, înlăturând orice imagine cu care mintea ei continua să o tortureze. Dar încă auzea. Auzea vocea medicului care îi spunea că a fost însărcinată în șapte săptămâni, dar a suferit un avort spontan. Îi spunea că suferă de SAFL (sindromul antifosfolipidic) și că sarcina s-a oprit din evoluție din cauza unor cheaguri de sânge. Că acest sindrom este unul tratabil și ar fi avut alt final dacă ar fi știut și ar fi acționat mai devreme. Îi spunea că din cauza unor complicații survenite în urma avortului spontan, împreună cu unele deteriorări ale țesuturilor provenite din evenimentul trecut cu plaga înjunghiată, s-a produs o hemoragie severă pe care nu au reușit să o oprească și au fost nevoiți să îi elimine uterul pentru a o salva. Că această procedură se numește histerectomie și că în urma ei, nu va mai putea să facă copii vreodată. Toate cuvintele care au urmat după, au fost doar murmure de nedeslușit după șocul care s-a instaurat în ființa ei.