PREDESTINARE

- 4 -

Davis. Acesta este singurul nume ce îi răsună în minte. Ce îl fac să-și pună întrebări ale căror răspunsuri pot deveni probabil viitoare strategii și poate chiar avantaje. Trebuie să afle dacă bănuiala lui este fondată și ulterior, să decidă unde o poate plasa printre planurile lui. Dar până atunci un singur lucru era cert, Anastasia a reușit să îl atragă doar prin simpla ei suferință, indiferent de statul pe care l-ar fi putut avea. Nu era un om sadic, din potrivă, lăsând la o parte natura activităților lui, Jason era un om blând și atent. Nu îi plăcea să vadă durere în ochii femeilor și ar fi făcut orice dacă era posibil să le îmbunătățească cumva viața. Suferința Anastasiei însă, era ceva atrăgător și enigmatic în ochii lui. Lacrimile ei îi activau instincte trupești făcându-l conștient la nivel intuitiv de lipsurile ei atât fizice cât și emoționale. Nu avea de gând să plece de lângă ea fără mai multe informații sau fără o certitudine că se vor întâlni din nou, iar dacă bănuiala în privința ei era adevărată, atunci totul avea să capete sens și culoare.

— Deci... sunteți bine?

O întreabă după câteva minute întregi în care a păstrat liniștea pentru a-i permite să se obișnuiască cu prezența lui. Anastasia își ridică capul sus, privindu-l curioasă.

— Da, sunt bine. De ce nu aș fi?

— Singură într-un spital, plângând. îi spune mărindu-și ochi și ridicându-și sprâncenele, privirea lui transmițând mesajul „este evident". Am presupus că nu vă simțiți bine sau că ați primit o veste dureroasă.

— Aaa nu! Nu este vorba despre mine. Eu sunt bine.

Poate doar fizic draga mea, pentru că emoțional ești praf. Se vede de la kilometri distanță. Gândi el.

— Înseamnă că este vorba de cineva apropiat?

— Da, este.

Henry Davis sper...

Îi răspunde și rămâne în continuare cu privirea în jos, pocnindu-și tensionată degetele între ele. Ar fi vrut să mediteze mai mult la situația ei și să își creeze o ordine printre gânduri, dar prezența lui Jason îi blochează circuitul mental, limitându-i aria de reflecție asupra ei.

Dacă Henry ar fi fost aici, ar fi tras-o de un braț departe de compania masculină și i-ar fi ținut o morală lungă despre cum o femeie ca ea nu ar trebui să ofere ocazia altui bărbat să o abordeze. Și nu neapărat o femeie ca ea, cât una care poartă numele Davis, care îi aparține lui. Totul până la imaginea lui. Dar cu ea cum rămâne?

— Atât de grav e?

Anastasia își ridică privirea spre el, curbându-și ușor sprâncenele în semn de uimire. Nu înțelege întrebarea lui, dar atunci când o lacrimă alunecă pe obrazul ei, realizează că nu a fost singura. Atingându-și ușor obrajii umezi, rămâne șocată în fața ignoranței ce a cuprins-o. A plâns atât de mult în ultimul timp încât nu mai face diferența atunci când ochii îi dau de gol suferința în situații nepotrivite.

— Nu. Nu e nimic grav. Îmi pare rău, eu doar...

Face o pauză căutându-și cuvintele potrivite timp în care Jason își pune mâna peste palmele ei împreunate captându-i atenția.

— E ok, nu trebuie să dați explicații. Câteodată avem nevoie să ne descărcăm și nu e nici o rușine în asta. Dacă aveți nevoie de ceva sunt aici pentru dumneavoastră. Dacă nu vreți să spuneți nimic, e în regulă și asta. Vă sprijin în ambele variante.

O presiune puternică s-a resimțit în pieptul Anastasiei în momentul în care Jason și-a pus mâna peste ale ei. O greutate imensă a coborât brusc și rapid spre baza trunchiului ei asemenea unui ascensor căzut în gol. A înțeles mesajul și a apreciat gestul lui de a-i fi aproape, dar nu știe cum să reacționeze în fața acestei intruziuni fizice neobișnuite. Se aștepta să tresară, să simtă nevoia de a-l îndepărta din spațiul ei personal, dar surprinzător, corpul ei a procesat acest gest ca pe o atingere blândă, necesară și nu neapărat intruzivă.