PREDESTINARE

- 8 -

Aroma iasomiei combinată cu priveliștea apusului era remediul ideal pentru neliniștea Anastasiei. Mingea galbenă de foc se adâncea tot mai mult după zidurile de beton ale orașului. Se bucura de ultimele raze calde ale zilei în timp ce ceaiul îi încălzea interiorul. Furia pe care o simțea și de care nu a putut scăpa deloc în ultima noapte, ardea mocnit înăuntrul ei, intensificându-i dorința de a ieși din tiparul obișnuit... din tiparul lui.

După întâlnirea cu misteriosul domn Price de joi, și-a continuat programul stabilit, verificând cele două proiecte arhitecturale la care lucra. Primul era un restaurant unde au început lucrările de renovare, fiind contractată pentru a schimba imaginea totală a spațiului, iar al doilea proiect era o sală de nunți, unde trebuia să schimbe tematica interioară după cum își doreau mirii. Vineri s-a ocupat de casa doamnei Hilton, care avea nevoie de o consolidare masivă a structurii de susținere. Doamna Hilton era o doamnă în vârstă, prietenă veche de familie. Anastasia a îndrăgit-o de la prima vedere, ajungând în timp să o accepte ca pe o bunică adoptivă.

Cu toate că o simțea apropiată, nu a putut niciodată să îi spună tot ce avea pe suflet, cum nu a spus nimănui de altfel. Nu avea pe nimeni căruia să i se destăinuie, căruia să îi spună frământările ei, motiv pentru care își ducea luptele cu ea însăși, suferind în tăcere și nelăsând pe nimeni să se apropie sau să o cunoască prea mult.

Discuția pe care a avut-o cu doamna Hilton a rămas încă vie în mintea ei, derulând-o iar și iar, hrănindu-și astfel insecuritatea și temerile.

— Anastasia, aproape că uitasem... îmi pare atât de rău pentru accidentul lui Henry. Sper să treceți cu bine peste asta!

I-a spus doamna Hilton după ce terminaseră discuția despre planul casei. Anastasia era vizibil uimită și pentru moment, nu știa ce să răspundă, accidentele din misiuni nu se discutau public.

— Mulțumim... dar, de unde ați aflat?

— Am fost ieri dimineața la un control de rutină la Kaiser Bellevue și l-am văzut ieșind din spital. Am vrut să îl salut dar nu l-am mai deranjat, părea să fie în dureri mari. Am întrebat-o pe prietena mea de la informații și mi-a povestit ea.

Fața îi devenise mai palidă la auzul afirmației doamnei Hilton. Se simțea foarte prost, pentru că ea ca soție ar fi trebuit să știe când soțul ei suferă și să îi fie alături. Dar Henry nu îi ușura deloc munca, ci îi îngreuna rolul ținând-o la distanță si limitând-o constant. Îi era rușine, își ținea privirea în pământ și își pocnea degetele între ele căutându-și o scuză.

— Eu... ăăă, eu am fost la el, dar... părea să fie bine... chiar părea... nu știu... mi-a spus că se întoarce la birou... la misiune... nu ar fi trebuit să îl las... să îl cred...

Doamna Hilton o privea cu compasiune. Îi amintea de tinerețea ei când era la fel de neliniștită și visătoare. Ce nu ar da să se mai poată întoarce în timp la cea de atunci. Vrând să îi curme stânjeneala, o îmbrățișă strâns și îi masă brațele captându-i atenția.

— Anastasia, nu te îngrijora. Așa sunt bărbații draga mea. Când trăiești atât de mult ca mine înveți că lor nu le place să se arate vulnerabili în fața femeii lor. Și omul meu era la fel pe vremuri, încăpățânat și orgolios. Cu siguranța va fi bine. Mai ales că o are pe Katie cu el. Nu îți fă griji!

— Katie? a întrebat mai mult decât surprinsă. Nu aveau pe nimeni apropiat cu acest nume.

— Oh, nu știi? Mi-a spus Gloria de la informații că a solicitat-o pe Katie să îi fie asistentă personală la birou, să îl ajute cu terapia și medicamentele. Este o tânără foarte iscusită, am avut și eu parte de grija ei după operație, are o atingere foarte ușoară și delicată, parcă îmi lua durerea cu mâna. Ai să vezi, Henry va veni acasă ca nou. Ai mare noroc cu el, alți bărbați și-ar împovăra nevestele cu griji și probleme, dar el a decis să aibă grijă de tine, probabil știe cât de mult lucrezi la proiectele tale.