PREDESTINARE

- 3 -

Coboară deprimată scările spitalului, fiind complet dezamăgită de cum a decurs așa-zisa discuție între ea și Henry. Nu reușește să înțeleagă fluctuațiile stărilor lui, și toată această incertitudine îi pune sub semnul întrebării propriile-i sentimente. Este prinsă între iubire și ură, între afecțiune și dispreț, încercând să găsească o cale de mijloc prin care să se elibereze. Ce nu știe însă Anastasia, este că eliberarea nu are o cale de mijloc. Ea depinde doar de o conștientizare sinceră urmată de o alegere decisivă, finală și schimbătoare de vieți. Dar din păcate, inima îi este orbită de un atașament lipsit de iubire și mintea îi este atât de adâncită în confortul obișnuinței încât o alegere care ar putea să o scoată din singura viață pe care o cunoaște, pare mai înspăimântătoare decât ceea ce trăiește deja. Cu inima strânsă și cu mintea tulbure, se închide în fața adevărului ce îi stă în față și îl blochează aparent inconștientă, spre a nu-i intra printre gânduri și a nu o întoarce de pe calea ce o crede dreaptă.

Pașii îi încetinesc la vederea subalternilor lui Henry ce ocupă aproape tot spațiul de așteptare de la ieșirea din spital, și ușor agitată, începe să caute o altă ieșire din încăpere înainte să fie recunoscută de aceștia. Înainte ca cineva să îi vadă postura mică și tristă. Înainte ca ochii ei roșii și umflați, să dea de gol suferința din sufletul ei care cu siguranță ar fi catalogată drept ceva banal, sau prostesc. Și în final, înainte să își facă soțul de rușine prin făptura slabă și deprimată pe care o afișează.

Două femei în halat alb intră printr-o ușă dublă din stânga ei, menținând-o suficient de mult deschisă încât lumina scăzută de afară să îi capteze atenția. Se îndreaptă hotărâtă în acea direcție dar în același timp calmă, nedorind să atragă atenție asupra ei în vreun-fel. În spatele ușilor găsește un mic parc artificial, dotat cu mai multe bănci de diferite forme, destinate probabil pentru angajații din incinta spitalului care au nevoie de un moment de recreere, sau la fel ca în cazul ei, pentru vizitatorii dornici de un loc în care să își pună gândurile în ordine.

Asimilând împrejurimile, observă că este un parc interior cu deschidere directă spre cerul liber, dar care este limitat de jur împrejur de zidurile spitalului ce nu permit trecerea propriu-zisă spre exterior. Înafara unui grup mic de femei ce vorbesc într-un colț, spațiul îi pare a fi lipsit de alte prezențe. Își găsește un loc mai discret unde se așează, și rămâne acolo pentru a-și oferi un timp să se liniștească, să se adune, înainte de a se întoarce acasă.

O briză caldă îi deschide simțurile și o îndeamnă să-și destindă corpul. Oftează ușor închizându-și ochii și permite lacrimilor să curgă pentru a mai diminua presiunea din interiorul ei, aducând noi întrebări la suprafața, și zero răspunsuri.

Ce trebuie să fac pentru a rezista în continuare pe acest drum? Cum să fiu femeia de care are el nevoie? La ce mai trebuie să renunț pentru a fi acceptată și iubită? Se întreabă printre lacrimi, rotindu-și tulburată verigheta pe deget.

— O femeie atât de frumoasă ca dumneavoastră nu ar trebui să plângă într-un colț întunecat de spital. Ar trebui să zâmbească la lumina strălucitoare a soarelui.

Ochii Anastasiei întârzie să se deschidă, închipuindu-și că vocea auzită este doar o plăsmuire a imaginației ei. Dar imediat ce îi deschide, conștientizează silueta din fața ei în timp ce ochii îi sunt ațintiți pe mâna ce întinde spre ea o batistă albă, apretată impecabil. În fața ei se află un bărbat înalt și impunător, dominându-i trupul așezat prin înălțimea lui. Corpul îi este acoperit de un costum albastru închis sub care o cămașă albă îi îmbrățișează perfect trunchiul, în timp ce sacoul îi evidențiază umerii lați.