PREDESTINARE

- 11 -

Jason și-a lipit buzele de ale ei atât de repede încât s-ar fi putut crede că era contracronometru. Dorința nebună pe care o simțea față de ea era ne-mai întâlnită pentru el, în timp ce vocea conștiinței striga dintr-o cameră îndepărtată și întunecată a minții lui. Era prea departe pentru a fi auzită în acel moment. Singurul lucru pe care îl simțea era propria-i inimă care-i duduia în piept, și corpul Anastasiei care tremura în mâinile lui.

S-a gândit pentru o fracțiune de secundă că poate asta nu este ceea ce își dorește ea. Așa că și-a deschis ochii să o privească iar imaginea ei era combustibil pentru focul pasiunii lui. Anastasia avea ochii închiși în timp ce își mișca buzele în ritmul alor lui, respirația îi era accelerată iar palmele îi erau strânse în pumni pe lângă corp, neștiind ce să facă cu ele. Era timidă, la fel cum se simțea și sărutul ei, dar cel mai important lucru pentru el, era că i-a răspuns și l-a acceptat.

S-a oprit, dându-i răgaz să respire și îi căuta privirea pentru a citi ce se întâmplă în capul ei. Ochii Anastasiei întârziau să se deschidă, rămânând nemișcată în fața lui. Îi era frică să se trezească din visul în care era. Credea că odată ce se vor privi, va fi prea copleșită de emoțiile sărutului și apoi de vinovăție.

— Anastasia? a întrebat-o șoptit. I-a prins fața între palme și îi mângâia blând obrajii. Era atât de aproape de ea, dar nu o putea săruta din nou până nu se asigura că era bine, fizic și emoțional.

— Te-am rănit cu ceva?

Anastasia a dat din cap în semn de nu, și a rămas nemișcată în mâinile lui. Își dorea atât de mult să dea curs mai departe acestui sărut, dar îi era frică că odată ce își va deschide ochii, se va trezi din vraja ce a cuprins-o, și se va întoarce acasă, la el... unde știa exact ce o aștepta.

— Ok, ai nevoie să te las singură? a întrebat-o temător, cu gândul că îi va cere să se îndepărteze de ea, dar atunci când capul ei a transmis din nou mesajul nu, inima i-a tresăltat de optimism.

Liftul a ajuns la ultimul etaj și ușile către apartamentul lui s-au deschis pentru ei. Jason știa că ochii închiși ai Anastasiei era modul ei de a-și crea o zonă de confort în prezența lui și era o mare șansă ca toată energia dintre ei să se schimbe odată ce îi va deschide. Dar în același timp, nu ar fi vrut să continue dacă ea nu avea încredere în el.

— Te simți bine? Vrei să ieșim din lift?

Anastasia și-a deschis ochii evitând să îl privească. Se uita spre ușile deschise ale liftului și nu îi venea să creadă că au ajuns la penthouse fără să-și dea seama. Tot drumul până aici s-a simțit ca și cum timpul s-a oprit în loc. A pornit înspre interiorul apartamentului, îndepărtându-se de atingerea lui Jason și s-a oprit lângă masa de dinning. Se sprijinea de spătarul unui scaun în timp ce privea soarele dimineții ridicându-se peste fereastra din fața ei.

Ușile liftului s-au închis, lăsându-i pe amândoi captivi într-un apartament cu atât de multe posibilități. Jason era în spatele ei, îl putea simți aproape de ea și nu știa la ce să se aștepte din partea lui, dar nici a ei. Ființa îi era acum alcătuită doar din emoții copleșitoare, și dorințe pe care nu le mai putea controla. A tresărit puternic atunci când Jason și-a pus mâinile pe brațele ei, și s-a întors cu fața spre el, confruntându-i privirea și propria-i rușine.

— Anastasia, îți este frică de mine?

— Nu! a venit răspunsul ei.

— Ai încredere în mine? întreabă îndepărtându-i o șuviță rătăcită de pe față în spatele urechii.

— Jason, de cât timp ne cunoaștem? Cinci zile? Șase? Câtă încredere crezi că am putut construi între noi în acest timp?

Latura directă a preluat din nou controlul asupra ei, dar privirea lui dezamăgită a făcut-o să își abandoneze imediat comportamentul rece.