PREDESTINARE

- 1 -

Picături mici de ploaie se preling una câte una pe fereastra dormitorului, estompând treptat vederea spre cerul semi întunecat. Este o seară obișnuită de vară în Seattle, aerul a fost cald și uscat pe timpul zilei în timp ce nori s-au ivit spre seară, prevestind precipitațiile ce nu au întârziat să apară.

Anastasia privește abătută luna plină care încă mai poate fi zărită prin geamul încețoșat, și printre norii fumurii care se grăbesc să o acopere. Gânduri negre îi străbat mintea în timp ce corpul îi este împins înainte și înapoi de-a lungul patului. Și-ar dori să poată deschide fereastra, să lase adierea serii să o aline și mirosul ploii să o puarte spre o altă lume, o lume mai plăcută, și cel puțin mai prietenoasă.

Ploaia începe să se întețească, iar o dată cu ea și mișcările lui, provocându-i astfel mai multă durere și adâncind-o mai puternic în lumea obscură de care încerca atât de mult să se ferească.

Nu ar trebui să se simtă astfel, dar așa a fost întotdeauna. Fiecare act presupus amoros, a început cu durere și s-a încheiat la fel pentru ea. S-a întrebat de multe ori dacă asta este povara tuturor femeilor, sau numai a ei. Dacă problema este doar la ea, sau și la el. Nu are de unde să știe și nu are nici o altă experiență cu care să poată compara, rămânând cu nenumărate semne de întrebare plutind printre gândurile ei. Ce ar trebui să facă să-i fie mai bine și să nu mai fie nevoită să îndure aceeași durere de fiecare dată? 

Abdomenul inferior i se contractă puternic, durerea urcându-i spre stomac și încet, îi cuprinde întreg trupul. Se prinde instinctiv de așternuturi și le ține strâns în pumni, încercând să găsească un soi de alinare, dar respirația i se oprește în gât și își închide ochii strâns, străduindu-se să nu-și lase lacrimile să-i păteze obrajii în fața lui.

— Henry, te rog, oprește-te! reușește să spună șoptit și cu vocea tremurândă.

Niciodată nu a îngăduit să se plângă de durerile ei. Firea lui severă și autoritară, nu i-au permis să ridice prea mult capul de acolo de jos, de unde ea credea că se află. Acolo unde el a plasat-o. A fost mereu o fată simplă și modestă, care a plecat prea devreme de acasă, dintr-un mediu restrictiv și violet, ca mai târziu să ajungă într-un mediu similar, înlocuind doar titlul de fiică cu cel de soție.

Mâinile ei își croiesc rapid drum în sus, unde își lipește palmele de pieptul lui încercând să îl domolească. Dar încercarea îi este în zadar. Rămâne și de această dată neputincioasă în fața puterii lui, a corpului mult mai mare și mai viguros în comparație cu al ei. Își întoarce fața într-o parte adâncindu-și capul mai adânc în pernă, și își încleștează dinții așteptând ca această agonie să se sfârșească.

Te rog, oprește-te! Te rog, îndură-te de mine și dă-mi un răgaz să simt și altceva. Te rog, arată-mi altă cale! implora în gând, negăsind suficientă putere pentru a-și verbaliza nevoia.

De ce trebuie să fie mereu așa? De ce plăcerea mă evită în detrimentul durerii? Ce am făcut să merit o asemenea pedeapsă? se întreba în sinea ei.

Henry nu îi simte suferința, rămânând orb în fața neputinței ei. Nu a fost niciodată suficient de empatic încât să simtă neliniștea soției sale. Dacă ar privi-o cu atenție, ar putea citi pe chipul ei durerea pe care i-o provoacă, dar nu l-a interesat niciodată empatia, sau reciprocitatea sentimentelor. El este un bărbat de modă veche, dar nu într-un sens bun, ci într-un sens în care simțul posesiei este cel care îi guvernează ființa.

Anastasia a venit ca un jackpot pentru el. Frumusețea, inocența și candoarea ei, l-au atras precum un magnet, iar naivitatea și lipsa de experiență au făcut-o candidata ideală pentru rolul de soție în viața lui. Își dorea o femeie care să nu îi depășească nivelul și care să îi ofere mereu ceea ce își dorește fără să îi dea prea multe bătăi de cap. Anastasia părea să fie aleasa din acest punct de vedere. Chiar dacă diferența  de vârstă dintre ei ar fi putut să fie un impediment semnificativ, știa că o dată ce o va convinge, totul avea să fie perfect.