Capitolul Douăzeci Și Cinci

7K 460 64
                                    

Don't kill me!
Știu... sunt moartă pentru că v-am făcut să așteptați dar pur și simplu am avut câteva zile în care am fost o leguma la propriu și la figurat. Mi-a revenit pofta de scris, în sfârșit! Haleluia!

Vă las să citiți.

Capitolul Douăzeci Și Cinci (uhuu)

Un moment am avut timp să reacționez. Un moment pentru a lăsa toată uimirea și șocul să mă cuprindă, până când unchiul meu m-a luat în brațe, strângându-mă cu toată puterea sa, de parcă nu mă mai văzuse sau nu mai auzise nimic de mine de ani de zile. Trebuia să recunosc că nu mă deranja acest lucru. Simțisem dorul unei prezențe parentale, iar cum ambii mei părinți erau la câțiva metri sub pământ, Jill era singurul care îmi mai rămăsese. Singura rudă de sânge.

Pentru câteva secunde am rămas încremenită în brațele sale, înainte de a mă trezi în sfârșit la realitate și de a-i răspunde cu același gest. Nu eram obișnuită cu asemenea acte pline de căldură și părtea lui, poate din cauză că nu am fost niciodată prea apropiați. Chiar și așa, am simțit lacrimi adunându-se în ochii mei, dar am înghițit în sec, luptând pentru a nu le lăsa să cada. Destule lacrimi fuseseră vărsate. Unchiul Jill era bine, la fel ca și Will și Martha, iar asta era cel mai important lucru. Restul puteau să mai aștepte.

- Imediat ce am auzit ce s-a întâmplat am suit în mașină și am pornit,mi-a șoptit el la ureche. Nu știu ce m-aș fi făcut dacă ți s-ar fi întâmplat ceva.

- Ei bine... Sunt în viață, am spus, încercând să înviorez situația cu un zâmbet și o atitudine falsă.

- Te durea dacă erai și întreagă? se răsti Martha, făcându-mă să chicotesc.

Exact asta îmi spusese și Zach mai devreme.

Dar imediat ce acele cuvinte au fost rostite, Jill mi-a dat drumul speriat de parcă tocmai atinsese un obiect extrem de fragil de la un muzeu, iar acesta căzuse pe jos, spărgându-se într-o mie de bucăți. Detestam privirile pe care toți mi le aruncau și faptul că unchiul meu s-a decis să devină, brusc, protectorul meu.

- Îmi pare rău, Maze! Uitasem complet de umărul tău. Cum e? Te doare tare? Ce pot face că să te pot ajuta?

- Nu cred că dacă o sufoci cu întrebări o ajuți, spuse Martha pe în ton rece, în ciuda privirii amenințătoare a lui Will.

- Martha a spus-o. Sunt bine! Nu îți mai face griji pentru mine. O să albești.

Cu toate că eu eram perfect calmă, nu aveam nici o durere puternică din partea umărului și încercam să-l fac să zâmbească, eforturile mele nu dădeau roade.

- Nu e de glumit cu asta. Ce a fost în capul tău când ai pornit de una singură după acei studenți când ți s-a spus clar să stai în camera ta? se răsti el la mine.

- Jill, fata a salvat viețile lor. Dacă nu făcea acest lucru, ar fi fost mai mult de o moarte, a zis William, încercând să îl calmeze pe unchiul meu, care comutase pe modul părinte crizat.

- Iar dacă nu ești încă informat, am început eu, camera mea este un dezastru. Dacă nu aș fi scăpat de acolo, tu, împreună cu ceilalți, ați fi luat la rost aerul! Sau ce ar mai fi rămas din mine.

Poate că eram puțin cam dură cu el, dar nu aveam timp de îngrijorările lor. Ce-a fost a fost, iar viitorul meu, al persoanelor din jurul meu și al academiei erau încă departe de a fi în siguranță.

Academia SecretelorUnde poveștirile trăiesc. Descoperă acum