Academia Secretelor

Capitolul Douăzeci Și Doi

Scuze că v-am făcut să așteptați, știu cat de nerăbdători sunteți. Personaj nou în acest capitol! Vă avea un rol foarte important în viitor ;)

Așa cum am promis, acest capitol este dedicat Alexandrei (Lexi) care mi-a devenit o prietena foarte apropiată. De asemenea vreau să vă mulțumesc tuturor pentru că citiți, pentru că dacă nu m-ați susține nu aș reuși să îmi fac timp săptămânal ca să scriu. Voi mă împingeți să o termin.

Gata cu vorbele! Pregătiți-vă pentru că... Mda.. No spoilers, sorry!

Capitolul Douăzeci și Doi (Yeey)

De cum am auzit ultimele cuvinte ale sale, am lăsat telefonul să îmi alunece printre degete, căzând pe jos cu un sunet neplăcut. Probabil că ecranul era spart dar acela era ultimul lucru care mă mai interesa când am luat-o la fugă, ieșind din bibliotecă.

Simteam cum inima îmi sălta în piept mai tare ca niciodată. Alergam atât de repede încât abea aveam timp să inspir aerul de care aveam nevoie, picioarele mele abea atingând pământul. Toate emoțiile mele, toată frica - nu groaza! - din mine se învârtea unui sigur gând și a unei singure persoane.

Emily.

Eram complet îngrozită de ideea de a o vedea și pe ea rănită, așa cum i-am găsit pe Gabi și Patricia. Pur și simplu nu îmi puteam scoate din minte imaginea celor doi care avea să mă bântuie pentru tot restul vieții mele. Nu mai văzusem două persoane care să se iubească atât de mult ca ei, lucru dovedit de privirea sfâșietor de disperată a lui Gabi când a început să plângă lângă corpul inconștient al Patriciei.

Nu puteam să ignor faptul că mă simțeam responsabilă pentru tot ce se întâmpla în acel moment la academie. Ceva din trecutul meu, ceva ce încă era în întuneric pentru mine a atras pericolul asupra propriei mele persoane și asupra celor din jurul meu. În acel moment, îl uram atât de tare pe Adam, încât - mi-am făcut o promisiune, dacă îl întâlneam, aveam să îi dau un pumn.

Chiar dacă el nu merita nici energia irosită pentru acel lucru.

Momentan, gândirea mea era încețoșată de imagini cutremurătoare cu Emily. Dacă era rănită? Dacă o luase cu el? Toate aceste întrebări mă săgetau în fiecare secundă ce se scurgea. Mă simțeam ca și când mă aflam în Labirintul lui Pan, numai că eu eram personajul principal, monstrul cu ochii în palme era cel care mă vâna, iar timpul pe care îl aveam la dispoziție era determinat de o simplă clepsidră, al cărui nisip se scurgea incredibil de repede. Și Emily... Emily o zână fragilă....

M-am trezit pentru a doua oară în acea zi în mijlocul petrecerii. Dacă curentul fusese întrerupt, acum revenise ca și când nu ar fi fost niciodată închis. Nimic nu părea diferit, cu excepția faptului că studenții păreau că dansau cu mai multă ardoare și placere ca înainte. Ba chiar puteam să spun că păreau cam... amețiți? Fetele râdeau cu multă veselie pe lângă băieții care își găseau curajul pe care mai înainte nu l-au avut să le atingă în locuri mai puțin decente. Mi se părea dubios că nici un profesor nu intervenea, nu le atrage atenția asupra faptului că nu se purtau cuviincios, dar a trecut ceva timp până să îmi dau seama că nu mai era nici un profesor în zonă, iar majoritatea rezidenților se aflau în același stadiu.

Imediat, mintea mea a zburat la Ryder. În acel moment, el era singurul în care puteam să am încredere. Sentimentul de trădare ce mă copleșise odată cu ce a recunoscut Adam mă făcuse să îmi dau seama că Ryder nu dăduse niciodată vreun semn dubios. În afară de seriozitatea și aroganța exagerată care părea că îl părăsesc numai în rarele momente când mă săruta, el nu avea nimic care să atragă atenția asupra lui. Aveam nevoie de el. Probabil că mă păștea o ceartă de proporții cosmice din partea lui, dar nu voiam să fiu singură în acea situație. Voiam să am pe cineva în spatele meu, sigură de faptul că va fi alături de mine orice ar fi.