Academia Secretelor

Capitolul Șaisprezece

Probabil că mulți ar fi ajuns în comă după o astfel de luptă. Probabil că ar fi trebuit să stau în pat câteva zile, luptându-mă cu propria mea conștiință pentru a mă trezi cu adevărat. Drace, în acele momente chiar îmi doream să adorm și să nu mă mai trezesc pentru următorii zeci de ani din cauza oboselii și durerii insuportabile ce mă străpungea .

         Însă corpul meu părea să aibă alte planuri.

         Așa că m-am trezit probabil a doua zi, ca dintr-un somn  adânc. Lumina orbitoare fusese insuportabilă la început datorită ochilor mei extrem de sensibili, iar aerul rece, steril mă lovi din plin făcându-mă să tușesc.

         În final, după ce ochii mei s-au adaptat la lumina puternică, i-am deschis larg, cercetând împrejurimile.

          Bineînțeles că eram la infirmerie. Spațiul în care mă aflam era extrem de mic, până la punctul în care mă simțeam un pic claustrofobă. Draperii albe mă înconjurau, dându-mi de înțeles că probabil nu eram singură în acea încăpere. M-am speriat când am simțit cât de dezbrăcată eram, însă m-am calmat imediat ce am văzut că aveam un halat de spital. Uram spitalele, uram tot ce ținea de ele și uram mai ales faptul că mă făceau să mă simt vulnerabilă. Mica țesătură ce ar fi trebuit să mă acopere nu îmi conferea nici un fel de barieră față de persoanele din jurul meu, iar faptul că cineva m-a văzut dezbrăcată fără permisiunea mea mă îngrozea. Dar acesta ar fi trebuit sa fie ultimul lucru la care sa mă gândesc.

          Când m-am ridicat, o durere puternică a pus stăpânire pe abdomenul meu și umărul drept. Abea atunci am observat că brațul meu era în ghips și că stomacul meu era în totalitate acoperit cu bandaje.

         S-a zis cu antrenamentul, m-am plâns în gândul meu, deși probabil că aveam probleme mai mari de atât. Deși tot ce am făcut a fost s-o apăr pe fată și să mă protejez, am reușit să-mi pierd controlul asupra emoțiilor mele, dând frâu liber furiei. Directoarea Hoffman probabil că avea să mă pedepsească. Poate chiar să mă exmatriculeze.

          Mi-am alungat repede gândul de la astfel de lucruri. Umilință mai mare decât să fiu dată afară în șuturi de la această academie nu îmi puteam imagina în acele momente. Deși, trebuia să mă împac cu acel gând.

        Corpul meu era conectat la diferite aparaturi performante, oprindu-mă din a face orice mișcare bruscă. M-am deconectat de la ele și mi-am scos perfuzia cu greu, încercând să nu îmi mișc prea mult brațul rănit.

          Nu am mai stat pe gânduri și sculat din pat, simțind o ușoară amețeală la început, apoi mi-am căutat hainele. Văzând că nu era nici urmă de ele, am tras draperia, pășind cu picioarele goale pe gresia rece a infirmeriei.

         Probabil că eram singura de acolo. Paturile erau abea făcute, impecabile și nu era nici o urmă de vreo asistentă sau doctor. Mă simțeam ca o persoană nebună, într-un spital pentru oamenii nu foarte întregi la minte. Și eram sigură că aspectul meu fizic, în acel moment, nu mă ajuta.

        Am ieșit pe hol, unde lucrurile nu stăteau diferit. Era atât de liniște, încât urechile îmi țiuiau.

       Mergând timptil pe unde apucam, treceam pe lângă multe laboratoare, magazii și cabine de operație. Treptat, am început să aud un sunet slab și m-am luat după el, în speranța că voi da peste o asistenta ce m-ar fi putut elibera din acea închisoare. Nu vroiam sa umplu în halul acela prin academie.

        Dar sunetul venea de la un aparat. Când am ajuns la cabina de unde părea să vină sunetul, am înlemnit imediat : aparatul era conectat la corpul inconștient al băiatului cu care m-am bătut. Înfățișarea lui se schimbase  radical, fiind aproape imposibil de recunoscut. Bandajate îi acopereau abdomenul și întreaga lui față ce era umflată. Deși tot ce se întâmplase în acea bătaie părea mai mult un vis, nu înțelegeam cum reușisem eu, cea care o săptămână mai devreme abea putea să clinteasca sacul de box, să facă atâtea pagube unui băiat de două ori mai mare.