Capitolul Douăzeci Și Șase

6.5K 450 18
                                    

Acest capitol a fost incredibil de plăcut de scris. Și știți de ce? Pentru că îl are de la cap la coadă pe Ryder și relația dintre cei doi e pur și simplu prea incitantă pentru mine, ca și creatoarea lor. Acțiunea continuă deși m-am concentrat mai mult asupra celor doi pe parcursul acestui capitol așa că.... ENJOY!

Capitolul Douăzeci și Șase

-Încă o dată, spuse Ryder cu o privire ce ar putea îngheța și un ocean.

           Deși mușchii mei îmi strigau din toate puterile să mă opresc, să mă întind pe jos și să dorm o mie de ani, m-am pus la loc mănușa de box care mă ardea la încheieturi și am început să lovesc sacul cât de tare puteam.

            Trei zile trecuseră de când, în sfârșit, am putut și eu să înțeleg ce se întâmplă între pereții acestei academii. Trei zile de când doamna Hoffman a spus tot adevărul ce l-a ținut închis cu lacătul în interiorul ei. Mă întrebăm... Dacă nu aș fi găsit momentul potrivit pentru a o interoga, ar fi spus vreodată toate acele lucruri? Sau le-ar fi ținut pentru ea, în speranța că va putea să rezolve ceva de una singură? Oricât de multe ore aș fi încercat să cuget asupra acestui subiect, să încerc să intru în pielea acestei persoane în care am avut încredere cu scopul de a descoperi ce planuri avea ea pentru viitor, nu reușeam să rezolv nimic. Iar doamna Hoffman încă nu avea nici cea mai mică intenție să le împărtășească cu noi, așa că trebuia să ne bazăm pe ce aveam.

            Planul meu.

            După câteva momente, pumnul meu stâng s-a lovit puternic de sacul de box, cu o forță pe care nu am putut să o controlez, în așa fel încât întregul meu braț a început să ardă. Pentru o secundă, chiar reușisem să uit de faptul că numai acum aproape două săptămâni am fost împușcată, dar încă mai sufeream din cauza rănii din umăr. Însă cu niște pastile contra durerii și o voință destul de puternică, puteam face față unui antrenament puțin mai ușor.

            Dar uitasem să îmi iau pastila astăzi. Încă mai rămăsese efectul celei de acum câteva ore de pe la ora 5 jumate când nu puteam să dorm din cauza umărului. Toți mi-au spus că era o idee proastă să mă antrenez, pentru că încetinea procesul de vindecare. Toți, în afară de Kaleb, care considera că dacă nu mă forțam, nu puteam să mă pregătesc în mai puțin de două săptămâni. Dar dacă nu eram în formă maximă pentru rolul pe care îl aveam în planul conceput de mine, atunci aveam să eșuez mai mult ca sigur.

            Așa că mă forțam.

            - Nu te opri, spuse Ryder, fără să mă privească în ochi.

            - La naiba, nu pot să iau și eu o pauză? Mă lupt cu sacul de mai bine de o oră și nu m-ai văzut plângându-mă până acum! m-am răstit la el, strângându-mi brațul ce mă ardea cum mâna cealaltă, în speranța că o durere mai mare îmi putea lua gândul de la aceea.

              - Scuze... Ai auzit și tu ceva? spuse el mimând cu mâna sa; când tot ce am făcut a fost să mă uit urât la el, Ryder a zâmbit învingător. Asta credeam și eu. Am zis să nu te oprești.

              Fir-aș...  Nu puteam să-l înțeleg pe omul acela! După ce ne-a prins pe mine și Kaleb în sala de antrenament, într-o poziție care ar fi lăsat oricui suspiciuni, ceva s-a schimbat în el. Și nu la modul subtil, greu de observat. Vechiul Ryder era mereu serios, era capabil să rămână nemișcat, exact ca o statuie mai bine decât orice persoană pe care am întâlnit-o vreodată și era punea foarte mult accent pe disciplină și control. Dar nu, cel din fața ochilor mei, era cu mult mai mult de atât. Nu spun că Ryder căpătase brusc un simț al umorului demn de Stand-up comedy, dar filtrul ce fusese mai devreme la gura lui dispăruse, ca și când tot ce s-a întâmplat mai devreme a trezit o latură de-a lui cu mult timp în urmă îngropată sub pământ.

Academia SecretelorUnde poveștirile trăiesc. Descoperă acum