Academia Secretelor

Capitolul Douăzeci Și Nouă

Ce dilemă pot să am... Bărbatul pe care mi l-am imaginat ca fiind Samuel este creat după un actor atât de perfect și extraordinar încât îmi e greu să-mi urăsc propriul personaj negativ.

Oricum... Mai am puțin și fac treizeci de capitole, lucru pe care sper să îl 'sărbătoresc' cu un capitol și mai lung decât în mod normal. Dar (aplauze vă rog) nu mai întârzii cu postările! A trecut exact o săptămână, exact intervalul la care mi-am propus de la început să postez.

Here 'ya go. Enjoy... (parcă a devenit o replică de-a mea :)) îmi trebuie Copyrights și pentru asta)

Capitolul Douăzeci Și Nouăăă

Mă simțeam de parcă ne îndreptam spre propria noastră moarte. Fiecare secundă, fiecare minut părea o veșnicie și devenea din ce în ce mai greu de respirat în mașina aceea care în ciuda dimensiunilor sale, tot mă sufoca. Chiar și cu un geam deschis puteam să simt urme de sudoare la baza gâtului meu și pe fruntea mea, de parcă nu era sfârșitul lunii decembrie, ci mijlocul lui iulie. Deși în zona aceea nu ningea de loc, temperaturile nu erau chiar de vară, însă circumstanțele în care ne aflam îmi creea o senzație de anxietate atât de mare încât fierbeam pe sub jacheta de piele și cizmele lungi.
            Aruncând o privire asupra Lisei, puteam să observ că și ea era într-o situație asemănătoare. Poate chiar mai încinsă (la propriu)  decât a mea, deoarece numai geamul din dreptul meu era deschis, iar răcoarea nu ajungea și la ea. Ceea ce mi se părea suspicios nu era faptul că și ei îi era foarte cald, ci acela că nu spunea nimic. Nu se plângea, nu deschidea un geam și în niciun caz nu scotea nicio vorbă. Privirea ei era fixată asupra drumului, iar încă de  când am plecat, singurele mișcări ale corpului ei au fost pentru a-și descheia un nasture de la cămașă și de a-și prinde parul lung într-o coadă.
            Pe moment, eram geloasă pe faptul că nu aveam un elastic pentru a face același lucru. Părul lung putea fi o adevărată povară în astfel de clipe.
            Kaleb stătea chiar mai rigid decât Lisa. Mâinile lui strângeau volanul cu fermitate și în ciuda faptului că drumul era practic în linie dreaptă, cu niște curbe ocazionale, ochii lui nu îndrăzneau să se mute de la șoseaua asfaltată. Dar el ori era un expert în a-și controla emoțiile, ori chiar era foarte calm, pentru că nu dădea niciun semn de anxietate sau teamă. Nici măcar nervozitate.
            - Poți să închizi căldura de tot? am întrebat.
            Kaleb mă privi pentru câteva secunde prin oglinda retrovizoare, timp în care buzele i s-au curbat într-un zâmbet.
             - Dacă fac asta o să răcești. Nu cred că vrei să îți petreci zilele de glorie cu nasul în batistă, spuse el, fixându-și privirea asupra drumului încă o dată.
             Măcar el era optimist. El era sigur pe faptul că totul avea să decurgă conform planului, fără niciun fel de erori și că, mai târziu, aveam să celebrăm victoria ca niște eroi ai țării. Eu, pe de altă parte, eram realistă. Șansele ca totul să meargă șnur erau mici, având în vedere că nu am avut timpul necesar pentru a concepe un plan mai complex. Părerea mea era că dacă Samuel nu ar fi reușit să pună mâna pe fratele Lisei, am fi avut șanse mai mari. Dar, din păcate, încă nu s-a inventat mașina timpului pentru a schimba ce s-a petrecut în trecut.
            - Poate. Însă dacă voi ajunge la Samuel transpirată va fi mai rău, am zis eu.
            Kaleb își dădu ochii peste cap dar vorbele mele au dat roade. Cu o mână, a apăsat pe butonul care oprea căldura, spre fericirea mea. Uitându-mă la Lisa, am observat că tensiunea din corpul ei mai scăzuse și mi-am zâmbit.
             Acum că nu îmi mai făceam griji pentru felul în care aveam să ajung la sediul lui Samuel, puteam să respir și eu ușurată, deși presiunea din pieptul meu încă mai era acolo ; o amintire constantă asupra faptului că nu aveam deplină încredere în cele două persoane ce se aflau în aceeași mașină cu mine.
              Amândoi fuseseră la un moment dat dușmanii mei. Kaleb era ucigașul lui Emily, ar fi fost în stare să pună un glonte în inima mea și se folosise de puterea lui de a seduce pentru a mă face pe mine mai vulnerabilă. Cât despre Lisa, ea nu omorâse pe nimeni - din câte știam, dar probabil că dacă fratele ei nu ar fi fost răpit, i-ar surâde ideea de a mă distruge pe dinăuntru și pe dinafară. Deci nu, nu aveam încredere în ei, dar mă rugam să nu am dreptate sau măcar, ca în cazul în care am, nimeni în afară de mine să nu sufere.
            Ceva din interiorul cizmei mele a vibrat, luându-mă prin surprindere. Cu o oarecare ezitare, mi-am strecurat degetele înăuntru și am atins altceva în afara pistoalelor ascunse înăuntru. Un telefon!
            Curioasă, l-am scos afară și am deblocat ecranul care afișa faptul că aveam un mesaj nou primit... de la cineva numit în telefon numai drept 'R'. Ritmul bătăilor inimii mele crescuse în intensitate la gândul că cel de la cine primisem mesajul putea fi Ryder. Pe parcursul drumului am tot revizuit ultima noastră conversație, zâmbind mereu la vorbele sale : ' Promite-mi că vai scăpa, ca după aceea să putem continua ce rămăsese neterminat în acea noapte'. La naiba... acele cuvinte nu numai că mă făceau să mă simt din nou ca la doisprezece ani, când un băiat mi-a spus pentru prima dată că mă place, dar îmi dădea puterea necesară pentru a rupe o stâncă în două, numai pentru el.
           Suntem doi ciudați. Un moment suntem gata să ne omorâm, iar în următorul râdem și ne privim de parcă vrem să ne devoram, mi-am spus în sinea mea. Doi nebuni.
           Fără să mai stau pe gânduri, am deschis mesajul și l-am citit. 'Emoții?' era singurul cuvânt scris acolo la care am zâmbit. 'Asta e puțin spus' i-am răspuns în grabă, simțindu-mă incapabilă de a detalia. Am închis ecranul telefonului, crezând că Ryder nu a văzut mesajul, dar am fost surprinsă când el a început să sune.
            - De ce ai sunat? am întrebat curioasă.
            - M-am gândit că ți-aș face drumul mai... suportabil, spuse el de partea cealaltă a convorbirii.
            Puteam să aud voci pe fundal, majoritatea ale unor bărbați nervoși care se certau din cine-știe-ce motiv anume, dar cea care ieșea cel mai mult în evidență era a lui Zach, care dădea ordine în stânga și în dreapta de parcă era rege. Cu greu îl mai recunoșteam pe acel băiat care se ascundea de mama lui, închis în sine și tăcut. Zach se transformase, într-un interval de câteva zile, într-un monstru al ordinei și disciplinei ; un terorist în adevăratul sens al cuvântului. Oamenii nici nu mai aveau curajul să îl privească în ochi și nici el nu făcea contact vizual numai când era neapărat necesar. Știam că faptul că eu nu îi urmam ordinele îl scotea din sărite, dar Zach uita un amănunt important : eu îi fusesem alături pe tot parcursul semestrului, i-am fost prietenă. Plus că eu eram, practic, cea care conducea întreaga operațiune, prin urmare eu nu răspundeam decât propriei persoane.
             - Chiar și cu tine la telefon, tot aș da orice să dau timpul înainte, pentru a trece peste toate acestea, am spus, scoțând un chicot abea auzibil. Apropo, pentru ce e telefonul?
             - E bun ca dispozitiv de urmărire, explică Ryder. Atâta timp cât GPS-ul e activat, îți vom putea urmări fiecare mișcare. Ți-am mai pus un dispozitiv de urmărire în jachetă, în cazul în care îți descoperă telefonul.
             Trebuia să mă fi gândit la asta. Era logic că ar fi vrut să vadă unde mă aflam în fiecare moment. Pe moment m-am simțit mai puțin anxioasă, deși bătăile inimii nu voiau sub nicio formă să încetinească.
             - Plus că, voiam să îți mai aud o dată vocea, adaugă el, făcându-mă să surâd.
             - Și? Ești mulțumit?.
             - Nu, a răspuns aproape imediat. Pot să aud frica din vocea ta și nu îmi place cum sună. Vreau să dispară.
             - Ușor de zis, greu de făcut, am spus eu, uitându-mă pe geam.
             Pădurea ne înconjura din toate părțile. Copaci înalți, cu multe crengi, arătau de parcă mai aveau puțin și atingeau cerul, care atunci când am plecat fusese senin, fără urme de nori. Acum peisajul era chiar mohorât, iar în alte circumstanțe probabil că melancolia m-ar fi asediat dacă teama și adrenalina nu ar fi pus deja stăpânire pe corpul meu.
              - Nu mai avem mult, vrăbiuțo. Pregătește-te, spuse Kaleb.
             Deși tremuram în anticipare, o parte din mine ar fi vrut să îi spună să ne întoarcem, să se ascundă sub protecția artificială a academiei ce mi-ar fi conferit siguranță numai pentru câteva ore, iar cealaltă Maze abea aștepta să îl vadă pe Samuel ; să vadă chipul celui care i-a omorât părinții, a urmărit-o toată viața și mai mult de atât, i-a rănit prietenii. Dorința de a-l distruge depășea nivelul celei de a fugi, lucru care îmi dădea speranță. Speranță că puteam să continui.
               - Maze? se auzi vocea lui Ryder.
               - Sunt aici, am șoptit eu, înghițind în sec.
               - Nu uita ce ai promis.
               După ce am terminat conversația cu el, mi-am îndreptat privirea spre parbriz. Într-adevăr, eram foarte aproape. Șoseaua dreaptă ducea exact către sediul firmei lui Samuel, care reprezenta un conac impunător și intimidant, înconjurat de ziduri din piatră, imposibil de urcat. Mi se făcuse frică văzând că acele ziduri păreau că nu se mai terminau niciodată.
             - Cum vor intra ceilalți? l-am întrebat pe Kaleb cu vocea tremurândă.
             - Calmează-te. Există un punct vulnerabil în fiecare fortăreață, spuse el. Vor fi bine.
             Deși acela nu era nici pe departe răspunsul pe care l-am vrut, m-am hotărât să am încredere în vorbele lui. M-am resemnat și m-am rezemat cu spatele de banchetă, privind cu ochii mari ca două cepe proprietatea lui Samuel. Cu cât ne apropiam mai mult, conacul părea să devină din ce în ce mai mare, crescând totodată cu emoțiile din mine. La poarta de intrare stăteau șase bărbați înarmați până în gât, care nu au mișcat nici măcar când Jeep-ul nostru s-a oprit în fața lor. Statui.
              Kaleb s-a aplecat peste Lisa și a deschis un compartiment. Scoțând ceva din el, s-a întors spre mine.
              - N-o să-ți placă asta, spuse el. Dar nu ai de ales. Întinde mâinile.
              L-am fixat cu privirea mea confuză dar nu am făcut nicio mișcare, observând cătușele pe care le ținea în mână.
              - Vrăbiuțo , ori de încătușez eu, ori vor face ei asta. Stai liniștită, am un plan, continuă el, pe un ton blând și extrem de rugător.
             Cu o privire ucigătoare, l-am ascultat, lăsându-l să pună cătușele în jurul încheieturilor mele. După ce ele au fost securizate, Kaleb a luat ceva din buzunarul său și mi-a ridicat rochia.
             - Drace! Ce faci?! am strigat imediat ce pielea lui caldă a făcut contact cu a mea.
             - Crede-mă, dacă aș fi vrut să te dezbrac aș fi făcut-o în cu totul alte circumstanțe, spuse el cu un rânjet pe chipul său. Iar dacă aș face-o tu m-ai implora.
             Am pufnit, oarecum amuzată de faptul că, chiar și în acele clipe, Kaleb găsea pretext pentru a glumi. Cel puțin asta consideram eu că făcuse, dar irișii lui spuneau o cu totul altă poveste. Nu trecusem peste partea în care el încerca să mă seducă?
              - Continuă să visezi, amice.
              Luând asta ca pe o invitație, el îmi ridică mai mult rochia,  iar mie mi-a trebuit toată puterea din lume pentru a nu-i trage un picior în fața aceea pe care puteam să citesc plăcerea de a mă atinge. În mod surprinzător, el îmi strecură o cheie mică lângă unul dintre pistoalele ascunse acolo și, zăbovind numai pentru câteva secunde, îmi așeză rochia la loc.
             - Când vei avea ocazia, să te eliberezi.
             Ingenios, mi-am spus în minte, dar orgoliul meu nu mi-a permis să îl complimentez.
             Bărbații rămăseseră la fel de nemișcați, însă privirile lor erau ațintite asupra noastră. Nu... asupra mea. Puteam să simt intensitatea din ochii lor ca și când hainele mi-ar fi fost încărcate cu electricitate statică. Îmi doream atât de mult să îmi ridic capul pentru a le arăta că nu îmi era frică de ei, dar am rămas așa, cu privirea în pământ, pentru a nu le atrage atenția. Uneori, chiar dacă mie nu-mi convenea, era mai bine să te prefăci că ești vulnerabil, pentru a avea elementul surpriză.
             Unul dintre bărbați a dat din cap apropiator, cu fața îndreptată într-o direcție diferită. Imediat, porțile de metal au început să se deschidă fără niciun sunet. Kaleb le-a făcut un semn din cap ce se asemăna cu un salut, apoi apăsă pe pedala e accelerație, conducându-ne spre conac. Spre Samuel.
              O dată intrați în teritoriul lui, atmosfera parcă se schimbase. Totul era monitorizat prin camerele ascunse între crengile copacilor, detectori de mișcare de întâlneau la fiecare pas și mini-bombe auto-declanșatoare erau peste tot, ascunse astfel încât să nu fie observate. Numai cineva care cunoștea foarte bine zona ar fi știut pe unde să o ia. Cineva ca și Kaleb, dealtfel.
              Mașina s-a oprit înainte ca eu să termin de examinat fiecare detaliu și ne-am trezit brusc, înconjurați de zeci de oameni care aveau armele îndreptate spre noi. În timp ce eu mă străduiam să îmi păstrez calmul, Kaleb părea să nu întâmpine niciun fel de problemă. Ba chiar arăta de parca era ceva normal.
             Kaleb ieși încet din mașină, dar nu înainte de a-i șopti Lisei să facă la fel. Eu nu am ieșit până când nu mi-a deschis ușa, deoarece se presupunea că eram prizoniera lor. Am fost întâmpinată de o adiere de vânt care a făcut ca acea căldură sufocantă de acum zece minute să fie uitată. Aveam nevoie de cât mai mult oxigen.
               - Evelyn Maze Karshkov, o voce bărbătească și familiară de auzi la câțiva metri în spatele meu.
              Nici nu era nevoie să mă întorc pentru a ști cine era.
              - Samuel,am șoptit eu, după care m-am întors cu fața la bărbatul care stătuse prea mult în umbră.
             M-aș fi așteptat să văd un bărbat care trecuse deja de vârsta de cincizeci de ani, cu parul gri și o privire ageră, în schimb am fost întâmpinată de doi ochi verzi, surprinzător de luminoși, un zâmbet viclean ce dezvăluia o dantură perfectă și un bărbat atât de... chipeș?
             - Evelyn... Nici nu știi cât de mult am așteptat să te revăd,spuse el cu o voce duioasă și cu ochii sclipindu-i.
            Am strâmbat din nas la auzul numelui după care nu mă mai strigase nimeni de ani de zile. Era ca o amintire neplăcută și tristă a faptului că părinții mei nu mai erau pe lume, chiar dacă nu apucasem să îi cunosc în adevăratul sens al cuvântului.
            Eu nu i-am spus absolut nimic, dar mi-am îndreptat spinarea, împingând pieptul în față și mi-am ridicat bărbia. Bărbatul din fața ochilor mei era prea chipeș pentru a fi un criminal și prea bine îmbrăcat, dar aceste detalii erau doar o fațadă, ascunzând adevărata lui personalitate. Puteam să văd de ce doamna Hoffman fusese atrasă de el la un moment dat. Te vrăjea cu aura sa întunecată, cu puterea pe care o inspira în cei din jurul său, dar mai târziu te lovea din plin.
             Un criminal...
             - Nu ai de gând să mă jignești? Să încerci să te lupți? mă întrebă el oprindu-se exact în fața mea, la câțiva centimetri de mine. Sau te-ai resemnat, în sfârșit?
             Nu îl priveam în ochi. Contactul vizual însemna respect, ceva ce nu voiam să îi ofer lui Samuel, însă el nu părea mulțumit de tratamentul meu. Una dintre mâinile sale m-a apucat cu fermitate de bărbie, forțându-mă să îmi întorc capul spre el și să îi întâlnesc privirea intensă. Degetele lui mari au rămas în același loc, trasând linii imaginare pe pielea care părea să ardă sub atingerea lui otrăvitoare. Îmi provoca repulsie.
             - Ca să vezi. Unica lumină din întuneric s-a stins, șopti el, sorbindu-mă cu ochii săi atât de verzi și totuși atât de reci. Poate că ar fi trebuit să vin după tine prima. Părinții tăi ar fi luptat mai mult.
             - Nu, părinții mei ar fi făcut la fel, am spus, practic scuipând acele cuvinte.
             Zâmbetul lui Samuel se lărgi.
             - Au fost niște lași...
            În acel moment nu m-am mai putut abține. Mâinile îmi erau imobilizate, dar mi-am folosit capul pentru a-l lovi cu toată puterea, tratând cu nepăsare faptul că urmările aveau să fie nu prea plăcute. Simpla imagine a lui Samuel, cu gura sângerându-i mi-a adus un surâs pe buze. Și-o merita cu vârf și îndesat,ba chiar merita mai multe. De aceea mă aflam eu aici ; să îi ofer pe tavă sfârșitul pe care și-l câștigase cu prima sa ucidere.
             Nu părea prea fericit. Și-a dus mâna la gură pentru a șterge sângele ce se prelingea peste buzele sale care mai devreme erau curbate într-un zâmbet, apoi a scuipat ce mai rămăsese.
             - Se pare că lumina nu s-a stins. Îmi va face placere să mă joc cu tine înainte de a te omorî, spuse el. Bine lucrat Kaleb... Lisa.
             Lisa își coborî privirea în pământ, evitându-l. Părea rușinată de ceva anume, dar nu puteam înțelege ce. Cu toate acestea, ceva nu era bine. Puteam să simt asta în măduva oaselor mele.
              - Luați-o. Duceți-o în camera cu jucării, spuse Samuel, după care doi bărbați i-au executat ordinele aproape instantaneu, prinzându-mi brațele în niște strânsori care aveau să-mi lase urme.
             Nu știam la ce jucării de referea Samuel, însă eram ferm convinsă că nu aveau întrebuințări sexuale. Plănuia să mă tortureze?
             Oricât de mult aș fi încercat să-i încetinesc pentru a auzi conversația ce se pornise între cei doi dușmani ai mei - unul din ei mai mult sau mai puțin, forța mea nici nu se compara cu a bărbaților masivi care mă mânuiau ca pe o păpușă. De îndată ce am intrat în conac, am început să mă simt sufocată din nou. Îmi doream să închid ochii pentru a nu vedea ce se afla în jurul meu, dar era imposibil și știam cât de important era fiecare detaliu oricât de nesemnificativ. Trebuia să recunosc că era impresionant cât de multă tehnologie era întrebuințată la sediul lui, dar mai ales și cât de avansată . Ca să nu mai spunem că Samuel părea a fi un obsedat de securitate : gardieni peste tot, camere de filmat aproape imposibile de observat și sisteme de alarme la fiecare pas. Era chiar ridicol.
           Dar dacă se pregătea pentru ceva?
           Mi-am înlăturat imediat acest gând. Ceilalți aveau să fie bine, trebuia să încetez din a mă mai criza atât de mult.
            Luând câteva cotitura și urcând scări, roboții - așa îi poreclisem eu deoarece amândoi se comportau ca atare, m-au adus în fața unei uși simple care o dată deschisă nu mi-a arătat nimic altceva decât un întuneric care îți îngheța și sufletul. Părerea mea era ca nu exista nici o sursă de lumină în acea încăpere în afară de două geamuri prin care lumina trecea de o mie de ori mai slabă, iar bare de metal le acopereau, ca și când era o închisoare. Dar era mai rău de atât. Răcoarea din aer îmi provoca fiori incontrolabili pe șira spinării, iar mirosul steril din aer îmi provoca greață.
                Roboții m-au forțat să mă așez pe un scaun. Nu m-a surprins faptul că mi-au legat picioarele tremurânde  de picioarele scaunului cu o frânghie, după care au înnodat-o astfel încât nici Superman nu putea s-o rupă în locul meu. Aș fi vrut să inspectez ce se afla în jurul meu, dar nu puteam să văd mai-nimic, spre dezavantajul meu.    
            - Bine, fetițo, dă cheia, spuse unul dintre roboți.
            Puteam să jur că pulsul mi-a stat în piept, pentru câteva secunde, dar am încercat să mă controlez. Speram că nu se referea la ce bănuiam eu. În loc să mă panichez, i-am aruncat cea mai bună privire plină de confuzie pe care o puteam produce, știind că mă vedea.
             - Nu fă pe proasta, mârâi el. Dă cheia de la cătușe.
             La naiba, am înjurat în sinea mea. Sunt moartă.
              - Despre ce tot vorbești? Dacă aș fi avut-o credeți că aș mai fi fost aici? am întrebat, încercând să păstrez o față cât mai derutată, pentru ca minciuna să fie credibilă.
             Aveam noroc că nu eram o mincinoasă slabă, dacă acest lucru putea fi considerat o calitate, însă fie că era fie că nu, bărbatul nu m-a crezut.
             - Bineînțeles că ai mai fi fost aici , pentru că ești deșteaptă, spuse el. Ai fi așteptat până să plecăm nou, ca mai apoi să evadezi. Acum dă-o, până nu te controlez eu, personal.
             Deși am încercat din răspundeți să nu înghit în sec, am eșuat. Nici nu voiam să-mi imaginez cum s-ar simți mâinile sale pe corpul meu, dar ce puteam să fac? Cătușele erau singura mea scăpare.
             - Nu am cheia.
             Robotul părea surprins de faptul că amenințarea lui nu a schimbat nimic. Dar s-a recuperat repede.   
              - Bine... Cum zici tu, zise el, cu o privire ce ascundea numai gânduri diavolești. Înseamnă că va trebui să le scoatem cu forța. Întinde mâinile.
              Nu știam ce îi trecea prin minte, dar în niciun caz nu aveam să mă supun. Acei ochi lipsiți de viață îmi inspirau numai teamă, lucru care mă făcea să vreau să mă opun mai mult, în loc să îi urmez ordinele. În cazul meu, frica făcea exact opusul fața de celelalte persoane aflate în pielea mea.
            - Fă cum am spus, adaugă el, scoțând un pistol din pantalonii săi și îndreptându-l spre mine. Sau mă voi asigura că primul glonte nimerește în corpul tău.
            - Șeful a zis să nu o...
            - Taci! Șeful va fi mai nemulțumit dacă ea scapă, se răsti robotul la celalalt bărbat, care tocmai îmi vânduse cel mai de preț amănunt.
            Samuel nu mă vroia moartă. Încă.
            - Tot nu te-ai mișcat?
            Înghițind în sec încă o dată, mi-am ridicat mâinile puțin, depărtând încheieturile cât de mult îmi permiteau cătușele. Deși aveam mari emoții, nu le-am arătat, știind că m-ar fi făcut să par și mai vulnerabilă decât eram deja. Robotul nu a făcut nicio mișcare pentru a muta pistolul în direcția mâinilor mele, însă îmi zâmbi cu viclenie.    
             - Ar fi trebuit să te omoare cu prima ocazie, spuse el. Ar fi trebuit să te afli sub pământ de acum unsprezece ani.
             - Du-te dracului! Niciunul din voi nu știe nimic despre mine sau despre familia mea, m-am răstit, simțind cum furia punea stăpânire pe corpul meu. Știți numai ce gogoși v-a hrănit Samuel.
              - Vorbești cam mult pentru o prizonieră. Ce-ar fi să te fac să taci pentru o vreme? spuse el.
             Lucrurile s-au întâmplat atât de repede, încât nici nu am apucat să înregistrez totul prea bine. Puteam să jur că a apăsat pe trăgaci și mă așteptam să experimentez o  durere chinuitoare  în următoarea secundă. Dar nu... Nu am simțit nimic. În pofida întunericului ce ne înconjura, am reușit să văd faptul că celalalt bărbat era acum exact în dreptul atacatorului meu și respira sacadat, în timp ce robotul dăduse primele semne de emoții pe fața sa, care acum era urâțită de mânia ce atingea proporții catastrofale.
              Mutând privirea spre bărbatul celalalt, eram mai mult ca sigură că mă salvase de la încă câteva săptămâni de dureri probabil și mai insuportabile decât cea de la ultima împușcătură în umăr - asta dacă aveam să scap cu viață. Dar de ce?
            - O să regreți ceea ce ai făcut.
            Bărbatul dădu din cap dezaprobator,  păstrând o privire cât de cât neutră.   
             - Nu, tu ai fi regretat mai târziu, spuse el, păstrând contactul vizual.
             Deși vorbele lui ziceau cu totul altceva, bănuiam și speram ca adevăratul motiv pentru care nu a vrut să mă vadă rănită era altul. Aveam nevoie de orice aliat în război, iar acel bărbat părea un candidat important, care ar putea să schimbe multe. Dar, având în vedere că nu eram convinsă, mi-am păstrat speranțele la un nivel optim, astfel încât să nu îmi las garda jos. Puteam să mă înșel. 
              Spre fericirea și teroarea mea, ușa s-a deschis încă o dată, făcând ca puțină lumină să pătrundă în interior și să observ ceva ce aș fi preferat să nu fi văzut. Strălucirea unor instrumente de tortură, din metal, abea curățate și așezate meticulos pe o măsuță din lemn, nu foarte îndepărtată. Iar faptul că Samuel a apărut în pragul ușii cu un zâmbet înfricoșător pe buze nu mă ajuta de loc în a-mi controla emoțiile ce se luptau pentru a ieși la suprafață. Mă simțeam ca într-un film de groază.
            - Ce e cu toată zarva aceasta?întrebă el, păstrând rânjetul pe buzele sale care nu mai erau înroșite de la sângele de mai devreme. Am auzit un foc de armă.
            Cei doi bărbați și-au rotit ochii spre mine, ca și cum ar fi vrut să mă învinuiască pe mine pentru cele întâmplate. Dar era argumentul lor, împotriva dovezilor : eram imobilizată complet.
             - Doar nu dați vina pe Evelyn, nu? spuse el, punând accent pe numele meu, pe care nu îl mai folosea nimeni, dar care avea un efect ciudat asupra mea.
              - Nu, domnule. Am tras cu pistolul ca o atenționare pentru că nu voia să tacă din gură, explică cel care mă salvase.
              Samuel își arcui o sprânceană, apoi mă fixă pe mine cu privirea lui mai rece decât un iceberg. Cum eu nu i-am oferit niciun motiv de suspiciune și cum minciuna era chiar credibilă, și-a continuat mersul țanțoș, cu mâinile în buzunarele pantalonilor de stofă pe care îi purta. Aruncându-i o serie de priviri ucigătoare, mi-am umplut mintea cu tot felul de scenarii de evadare pe care mi le puteam imagina, dar toate prost gândite.
             - Te intimidează camera? întrebă el.
             Samuel a lăsat ușa deschisă, de parcă ar fi vrut să admir instrumentele odioase ce ne înconjurau din toate părțile și multe alte obiecte care păreau... dureroase. Așa că nu i-am răspuns, însă tăcerea mea era mai mult decât un răspuns satisfăcător.
             - Sunt o grămadă lucruri despre care voiam să vorbim, Evelyn. Dar m-ai făcut să trec prin atâtea, m-a făcut să te urmăresc, să te vânez atâta timp, încât cred că ar trebui să te răsplătesc pentru asta, vorbi el cu o voce frustrant de calmă și relaxată, care mă făcea sa vreau să-l lovesc încă o dată.
            Probabil că aș fi făcut-o, dacă nu eram legată.
             Samuel se opri cu spatele la mine și își plimbă o mână peste masă, oprindu-se pentru a lua între degete ceea ce părea a fi un bisturiu foarte ascuțit dar, probabil, cel mai inofensiv lucru din cameră.
              - Îți place asta? întrebă el, analizându-l. E din argint, deși și inox-ul e foarte bun,  pentru că nu oxidează niciodată și nu e nevoie să fie curățat de la fel de multe ori.
              Samuel nu era numai criminal, ci și sadic.
             Ochii lui mari s-au oprit asupra mea, plimbându-se de sus până jos de parcă m-ar compara cu cineva anume. Nu îmi plăcea de loc cum mă privea, ținând acea armă în mâinile sale mari.
              - Semeni atât de mult cu mama ta... Știai? continuă, cu o blândețe neobișnuită. Ai aceeași minte ascuțită și curaj uluitor. Dar mai ales, ai un foc ce arde în tine, chiar și în momentele delicate, ca acesta. Și mama ta și-a păstrat flacăra până în momentul în care și-a dat sufletul.
             Ce flacără? Era un foc în mine! Îmi doream atât de mult să îi șterg zâmbetul de pe față încât nici nu eram conștientă de faptul că trăgeam de cătușe, făcând ca metalul lor să îmi intre adânc în piele, unde aveau să fie urme mai târziu. Nici măcar nu mai sesizam durerea atât de bine, fiind estompată de toate celelalte simțuri care s-au trezit la viață.
             - Te duci în iad, Samuel.
             El părea foarte amuzat de cuvintele mele și de veninul cu care veneau la pachet.
             - Iar tu vii cu mine, draga mea.
            Exact în momentul acela, în pragul ușii a apărut o siluetă înaltă, feminină, a cărei umbră se forma pe podeaua din marmură. Oricât de mult mi-aș fi dorit să continui să-l jignesc pe Samuel, prezența acelei persoane era mult mai importantă.
           Pentru că era Lisa.
           - Dobitocule! Am avut o înțelegere!