Academia Secretelor

Capitolul Treizeci Și Șapte

Am o surpriza pentru voi la sfârșit :)

Lectura plăcută!

Capitolul Treizeci Și Șapte

Dacă mi-ar fi spus cineva acum câteva luni că aveam să trăiesc acele clipe de intimitate cu Ryder l-aș fi crezut nebun sau retardat mintal. Singura explicație demnă pentru un astfel de lucru era că fie aveam să fiu drogata, fie aveam să fiu beată, în niciun caz lucidă. Nu-mi mai puteam aminti ultima dată când am urât și iubit pe cineva atât de mult și eram convinsă că nimic nu se putea compara cu acel sentiment pe care îl avem în preajma lui : dragostea și disprețul erau mult prea puțin spuse ; dorința și furia erau de asemenea doar o pată din adevăratul tablou ; extazul și nebunia erau pe-aproape deși nici acelea nu puteau descrie cu adevărat ce am simțit în acea noapte. Însă... fusesem lucidă. Fusesem mai lucidă decât vreodată, mai trează și mai vie ca niciodată și deși încă mai părea un vis frumos, aveam dovezi.

Senzația de căldură ale buzelor sale calde pe zona teribil de sensibilă de sub urechea mea trimițând șocuri de energie prin întreg corpul meu ; mâinile sale făcând minuni prin simplul fapt că (,) cutreierau agale și cu tandrețe harta pielii mele, știind exact cum trebuia să trateze fiecare centimetru, fie cu delicatețe, de parca as fi fost o păpușă de porțelan, fie cu duritate. Oricare ar fi fost alegerea sa, eu am fost prizonieră sub cușca întregului său trup, savurând fiecare moment și întorcând fiecare gest cu propriile-mi daruri, câștigând tot mai multe sărutări sau gemete de o mie de ori mai satisfăcătoare decât orice altceva pe lume.

Acum, avându-l pe Ryder lipit de mine, numai câțiva centimetri despărțindu-ne fețele, contopindu-ne astfel respirațiile ce se aflau în armonie, nu puteam să nu retrăiesc momentele de azi-noapte de parcă ar fi fost numai acum câteva secunde. Am avut șansa și încă o mai aveam pe aceea de a-i observa fiecare milimetru din pielea sa pe cât de imperfectă în anumite locuri pe atât de frumoasă. Am reușit să îmi trec degetele peste fiecare colțișor fin și cruțat de duritatea trecutului său, dar și peste fiecare urmă, cicatrice, lovitura încă dureroasă pe care o purta și erau semne demne de luptele cu viața prin care trecuse.

Și câștigase.

- Nu vrei să faci asta, spuse el, sfiindu-se de atingerea mea atunci când i-am atins una dintre cicatrici.

Privirea sa plină de dezgust, rușine și dispreț a zis mai mult decât ar fi fost nevoie. Mă durea faptul că mă respinse, însă mai tare mă interesa ce se întâmpla în mintea lui, ce război de gânduri și amintiri avea loc chiar în acel moment, atât de important și atât de crâncen încât nici faptul că mă aflam complet goală trupește cât și sufletește în fața lui. Doream să știu povestea din spatele acelei priviri care trecuse de la dorință la rușine și de la rușine la teamă în mai puțin de câteva clipe.

- Ba vreau, am zis fără nicio ezitare. Vreau să le văd, am spus, privindu-l fix în ochi și simțit cum frica de a fi din nou respinsă se strecura timptil în interiorul meu.

Cunoșteam gravitatea insistării mele, cunoșteam cât de mult, acele vorbe ar fi putut să ne ducă cu doi pași în apoi evoluția legăturii pe care tocmai o făcusem noi doi. Însă insistam. Insistam pentru că acceptarea lui de a mă încredința cu astfel de secrete întunecate ale trecutului său însemna mai mult decât orice altceva. Însemna încredere deplină și reprezenta dovada indubitabilă a iubirii sale.

Și aveam nevoie de asta. Aveam nevoie să simt cu adevărat că putea să mă lase complet în viața sa, cu riscul de a fi vulnerabil pentru câteva momente.

Așa că nu am ezitat când am atins pentru a doua oară una dintre cicatricile sale. Voiam să știe că nu trebuia sa fie rușinat de ele, că ele erau dovezile curajului său de a persevera și de a ieși din temnița în care propria sa frică l-a ținut pentru mult timp. Însă văzându-i ochii cum se închideau, de parcă voiau să ascundă slăbiciunea ce se reflecta în irișii săi totodată căprui și verzi precum smaraldul.