ANONIMUL (Needitată)

Capitolul 3

                                        

Din perspectiva lui Irene:
Acum nu mi se mai pare asa de ciudat, fata de cum ne-am cunoscut ieri. Mi-as fi dorit sa-i vad chipul, dar nu vreau sa-l incomodez. Asa ca vom lasa ca lucrurile sa decurga in sensul lor.

Era cuprinsa in gandurile sale, precis este vorba de mine.

-Heeei … ma vezi? (facandu-i din mana)
-Aaa … scuza-ma, despre ce vorbeam?
-Despre nimic. (incepusem sa rad)

Am inceput sa rad asa de tare, nu ma mai puteam opri. Probabil aratam caraghios, avand masca pe fata.

-Ce e? De ce razi?
-Pentru ca … nu conteaza. (inca eram amuzat)
-Haha … ce sa zic. (suparata)
-Nuu nuu … Iarta-ma, nu am vrut sa te supar. (ingrijorat)

Incepuse sa rada. Are un zambet fermecator.

-Din vocea ta, mi-am dat seama ca te-ai ingrijorat. Vezi cum e?
-Da … Imi pare rau, nu am vrut sa te simti prost. (cu parere de rau)
-Lasa, nu face nimic. (uitandu-se fix la mine)

Pentru un moment, m-am simtit diferit cand ea se uita la mine.

Ganditor, din nou …

Minte imi este invadata de amintiri.

Si ce e mai ciudat este faptul ca imi vin in minte doar scenele triste din viata mea.

“-Imi pare rau, dragul meu. Dar, nu mai suport.
-Mami, nuu. Nuu, te rog, nu face asta.
-Te iubesc.
-Maaaamiiii, nuuu.

Acelea au fost ultimele cuvinte pe care le-am mai auzit dupa ce se aruncase de pe acea cladire.

…

-Lasa-ma, nemernicule. Da-mi drumul ! (speriata)

Nici nu am apucat sa o ating, cand simt cum ceva imi strapunge fata …

-Nuu … fata mea !

…

- Dar, sunt copilul tau !
 - Ba nu ! Nu ai sangele meu !”

 

-Heeei … ma vezi ?! (facandu-mi cu mana)
-Scuza-ma … (confuz)
-Ce sa intamplat?
-Aaa … nimic. Ce spuneai?
-Amintirile revin?
-Ce?
-Amintirile revin?
-La ce te referi?
-Cred ca stii prea bine … sau nu?
-Ai dreptate !
-Amintirile revin?
-Da … (trist)
-Nu trebuie sa fii trist !
-Dar …
-Sunt psiholog.
-Asa e …
-Si in plus e mult prea evident ca esti trist, tonul vocii te da de gol.
-Esti prima persoana care observa asta, de la prima intalnire. (surprins)
-Vei fi surprins cand vei vedea cat de bine te voi cunoaste in foarte putin timp.

Cand am auzit ce a spus, nu mi-a venit a crede.

Chiar asa va fi? Chiar asa de bine ma va cunoaste? Ma va dezbraca te secrete?

-Acum, sa revenim …
-Da …
-Te intrebam, cand vrei sa incepem sedintele?
-Cand vrei tu !

In acel timp imi suna telefonul..

-Scuza-ma, Irene.
-Te rog.

-Alo, da.
-Ce  faci? Unde esti?
-Ce sa intamplat?
-Nu vezi cat e ceasul?
-16:40.
-Si …?
-Aaa … Nuu, nuu, nuu am uitat !
-Multumesc.
-Ce ati facut? Ai intrat tu  in sedinta in locul meu?
-Normal, ce credeai?
-Nu pot sa cred ca am uitat.
-Nici eu. Ce sa intamplat?
-Aaa … nimic.
-Trebuie sa plec. Vorbim. Pa ! (suparat)

Ma foiam in tot cabinetul…

-Nu pot sa cred ca am uitat !
-Ce sa intamplat? (ingrijorata)
-Aveam o intalnire cu niste furnizori acum o ora. Si m-am luat la vorba cu tine si am uitat.
-Iarta-ma, e vina mea. (trista)
-Nu, cum sa crezi asta? E vina mea.
-Ba a mea.
-Ba a mea.
-Ba a mea.
-E a mea. Nu pot sa cred ca am uitat.
-Pe tine, te framanta altceva legat de asta, nu?
-Nuu … (mintind)
-Bine …
-Cred ca trebuie sa plec.
-Ti-as putea spune sa mai ramai, dar trebuie sa plec si eu acasa.
-Iarta-ma.
-Nu-i nimic.
-Am plecat. Vorbim. La revedere ! (strangandu-i mana)
-La revedere ! (raspunzandu-mi la gest)

Am plecat, dar parca totusi  nu vrioam.
Simteam ca, stand cu ea de vorba, imi trebuie mai mult de o viata.

Pornisem spre casa, mai confuz ca niciodata.

 Ce are femeia asta asa special?

Vom vedea ce va urma, in capitolele urmatoare !