ANONIMUL (Needitată)

Capitolul 12

            

~ In masina ~

-Am ajuns.

 -Asta e?

 -Locul meu preferat !

-E incredibil.

-Ma bucur ca iti place.

-Gabriel, eu...

-Vrei sa-mi spui ceva?

 -Locul asta e minunat.

-Iti place?

 -Mai intrebi? E fantastic. Liniste. Pace. Iubesc asta.

 -Si eu. Mereu vin aici pentru a-mi regasi linistea si pacea interioara. Dar, mai ales pentru ca aici amintirea mamei este inca vie.

-Imi pare rau ca a murit.

 -Mie imi pare si mai rau.

-E oribil sa iti pierzi mama.

-Asa e. E un sentiment ciudat, frustrare combinata cu tristete.

-Stiu cum e. Si eu din pacate mi-am pirdut mama. Acum as da orice sa mai pot vorbi cu ea, chiar daca ar fi pentru ultima data.

-Imi pare rau, Irene. O femeie ca tine nu ar fi trebuit sa treaca prin o asemenea nenorocire.

-Imi pare rau ca am pierdut-o pe mama, dar a trebuit sa ma descurc singura. E important pentru mine sa ajut fiecare pacient ce imi solicita ajutorul.

-Ma bucur. Acum, vino...vreau sa-ti arat ceva.

-Ce e?

-Da-mi esarfa de la gat.

-Ce vrei sa faci cu ea? (scotandu-si esarfa)

-Vreau sa-ti arat ceva, dar vreau sa fie o surpriza.

-Inteleg.

 -Ma lasi sa te leg?

-Te rog. (zambind)

Am legat-o, am ajutat-o sa mearga pana la "locul meu". E un fel de munte. Ma relaxeaza, mereu cand vin aici. Dar, ce imi place cel mai mult e faptul ca in jur e pustiu si pot sa tip. Iubesc asta. Desi ma exteriorizez, foarte rar prin tipat.

-Gata?

 -Da.

 -Pot sa-mi dau esarfa jos?

-Da...deci?

-Fara cuvinte... e extraordinar. Nu pot sa cred. Nu am mai avut ocazia sa vad asa ceva pana acum.

~ In apartamentul Carolinei ~

-Victor...de ce a trebuit sa ma indragostesc de tine? De ce tocmai de tine? Ce se va intampla cu mine, cu relatia noastra cand va afla Irene? Imi pare asa rau ca o tradez, dar in joc e fericirea mea. Ce o sa fac? Toate gandurile astea ma omoara...

Carolina, se simte vinovata? Oare va renunta la Victor pentru prietena ei? Sau va renunta la Irene pentru Victor?

~ La casa de pe munte ~

-E minunat, Gabriel.

 -Ma bucur ca iti place.

-Pot sa te intreb ceva?

-Sigur.

-De ce e aici casa asta?

 -Pentru ca mama mea mereu a iubit natura. De mic, imi spunea cat de importanta e natura...intr-o zi a cumparat casa asta, mereu ma aducea aici.

-Si te-ai gandit vreodata sa o vinzi?

-Tatal meu a vrut sa o vanda inca de cand mama traia, dar ea nu a vrut. Cand a murit, mi-a lasat-o mostenire mie.

-Nu ai vinde-o pentru nimic in lume?

-Absolult pentru nimic.

-Te inteleg.

-Poate.

-Macar incerc.

-Incerci, tu ai spus-o, dar nu stii cum e.

-Cum e ce?

-Cum e a traiesti cu un sentiment de vinovatie.

-Vinovatie? La ce te referi?

-La mama mea...

-Vrei sa-mi povestesti?

-Mi-e frica.

-Frica de ce? (asezandu-se pe pamant)

-Nu stiu. (asezandu-ma langa ea)

-Sa vedem...spune-mi motive.

-Pai...aaa...

-Vezi? Nu ai. Nu exista motive pentru care nu poti fi sincer cu mine, Anonimule. Nu e nimeni ce ne poate asculta. Suntem doar noi doi. Eu te voi asculta. Nimeni altcineva. Deci imi spui de ce ti-e frica?

 -Mi-e frica ca ma vei judeca.

 -Gabriel...(apropiindu-se de mine)...eu nu judec oameni, nu am dreptul asta. In meseria mea am cunoscut mii de oameni si mii de povesti. Niciodata nu am judecat pe nimeni, ba chiar am incercat sa ma pun in situatiile in care erau pusi ei...

-Da, dar fiecare poveste a fost diferita...

-Nu mai incerca sa te ascunzi dupa persoana care vrei sa pretinzi ca esti.

~ In apartamentul lui Victor ~

-Ce ma fac, Doamne? Cred ca incep sa... nu nu nu... vorbesc prostii. Nu ma pot indragosti de Carolina. Dar daca se intampla? Ce se va intampla cu relatia dintre mine si Irene? Nu stiu. Nu cred ca imi pasa. Am o presimtire ca ma inseala cu acel mascat...

~ La casa de pe munte ~

 Era asa aproape de mine. Ii puteam simti respiratia. Era la fel de agitata ca a mea. Ce coicidenta, nu? Ce tot am? Irene...nu, nu ma pot ingragosti de ea. Si daca se intampla fara sa vreau asta? Ce o sa fac? Ce ma fac acum? Parca nu-mi doresc sa ma ajute sa imi revin. Imi place sa fiu pacientul ei. Usor, incepem sa formam o frumoasa relatie de prietenie, cred. Sper sa nu ajunga sa se consume sau mai rau sa se termine.

 Din perspectiva lui Irene:

Doamnee...simt ca il cunosc de o viata. E atat de placuta compania lui. Ma face sa ma simt asa diferita, speciala. Nu pot sa cred cum am indraznit sa ma apropii asa tare de el, incat sa ii simt pana si respiratia, care e din ce in ce mai agitata. Oare din cauza mea? Nu stiu, dar a respiratia mea e mai agitata cu cat il privesc mai mult. Ce a facut azi...nu are pret pentru mine. Cat curaj poate avea? Practic, cativa centimetri il desparteau de masina aia. Iar, soferul...nici nu a oprit sa vada daca suntem bine. Ce suflet are? Gabrilel...ii voi ramane mereu recunoscatoare. Ma bucur ca il cunosc. E acea persoana de care am avut mereu nevoie. Sa fie asta iubire...?

Se pare ca lucrurile se complica !! Cum vi se pare?:*