Frunza mea, amară-dulce,
Strângi cu ambele mânuțe,
O crenguță ce se rupe,
Într-un pom uitat de lume,
Tot visând că toamna rece,
O-s te lase și-o să plece,
Să mai stai un an pe creangă,
Bucurându-te de iarnă,
Dar, ca frunzele ce cad,
Toamna te-a predestinat,
Te vei duce în zăpadă,
Cu surorile grămadă,
Și vei îngheța de dor,
Ca și frunzele ce mor,
Pe tărâmul care plânge,
Viața mea, amară-dulce!
Gaiceanu Vitalie
