Albus pov.
Mă aflu din nou aici, în pustiul și nesfârșitul hol de la subsolul castelului Hogwarts, stând și uitându-mă în jur de parcă nu mi-aș fi văzut locuința de un secol. Înaintez încet spre mulţimea de tablouri aflată doar într-o anume parte a coridorului misterios, oprindu-mă în fața celui care îmi atrage atenția în mod special.
Acesta este mai mare decât restul, iar rama lui este lucioasă, vișinie, neagră pe alocuri și pare a fi confecționată din lemn de stejar. Totuși, nu rama tabloului m-a determinat să mă opresc aici, ci imaginea pictată, care se mișcă, dar nu prea mult. Aceasta înfăţișează un adolescent în vârstă de șaisprezece ani, din câte cred eu, ce poartă o robă neagră, care îl învăluie cu totul, iar chipul lui palid este acoperit de un nor de fum plumburiu, dar nu pe de-a întregul.
-Albus Potter, șoptește cel din tablou, făcându-mă să tresar, te aștept de mult timp.
Îmi ridic privirea temătoare spre chipul lui, neputând să îi observ prea bine trăsăturile feţei, datorită norului de fum cenușiu ce le acoperă și încearcă să facă la fel și cu restul corpului său, din câte îmi dau seama, în acest moment.
Norul de fum se răspândește pretutindeni și devine, încet încet, o ceaţă deasă, care iese din tablou puţin câte puțin și mă învăluie și pe mine, astfel făcându-mă să nu mai văd nimic. Închid ochii și aștept să aflu ce mi se va întâmpla, apoi simţind cum pământul îmi fuge de sub picioare.
Cad în gol, având senzația că mă aflu într-o gaură neagră, care încearcă să mă absoarbă cu totul. Încep să respir din ce în ce mai greoi, iar urechile îmi vâjâie. Speranţa mea că voi scăpa cu viaţă se pierde, dar nu de tot. Încă mai există, chiar dacă e mai mică decât un fir de praf.
Încerc să îmi păstrez calmul, gândindu-mă că picioarele mele sunt pe pământ, nu într-o gaură neagră gigantică, iar în următoarea clipă, spatele și capul meu se lovesc cu brutalitate de o suprafață rece. Deschid ochii, tresărind din cauza căderii bruște, și mă ridic, ţinându-mă de ceafă. Analizez puţin încăperea mică și goală, cu pereţi făcuţi din piatră, în care mă aflu, realizând că sunt singur. Până și ușa lipsește, deci, asta înseamnă că sunt blocat aici. Minunat!
-Albus, evadează! se aude o voce ca de șarpe, șoptind și făcându-mă să tresar.
-Cine ești? Ce vrei? strig eu, lăsând în urmă ecoul vocii mele de om speriat și bătăile repezi ale inimii.
-Evadează ca să te pot captura.
-Zi-mi odată cine ești! spun, cu o voce tremurândă.
-Vei afla când vei reuși să evadezi.
-De unde trebuie să evadez?
-Dintr-un loc întunecat, dar și luminos, uneori înfricoșător și misterios, alteori minunat și plin de veselie, greu de înțeles ce se află în el, dar și ușor, plin de durere și suferință, dar și de bucurie, uneori mare, alteori mic, poate fi gol, dar și umplut de tot felul de obiecte și nu numai, care există sau nu există. Îţi pare cunoscut?
-Nu, șoptesc eu. Ai fost acolo?
-Mă aflu acolo chiar acum, iar tu ești cu mine.
-Te afli aici, în camera asta goală, nu? încep din nou să strig, panicându-mă. Despre camera asta e vorba?
-Da și nu. Vezi tu, aceasta nu este o cameră.
-Atunci, ce este?
-E locul în care pot veni oricând îmi doresc. Pot controla ceea ce se întâmplă în el, dar nu întotdeauna. E locul din care trebuie să evadezi. E mintea ta.
